Nu aștept judecata cea de pe urmă pentru că zilnic îmi construiesc punți ale iubirii și devin un zeu. Și atunci cum m-aș putea judeca? Nu vreau să fiu ca și veacul în care trăiesc. Acest veac crede că știe totul despre iubire, mai puțin cum să o trăiască. Ce înspăimântătoare este ignoranța activă a acestui veac trist, a acestor clipe siderale; această nepăsare distruge până și puntea magică pe care trebuie să o treacă!
Pare dificil, dar e așa de ușor să ne făurim pe calea noastră o punte pentru un destin al iubirii, o punte peste prăpastia banalului. Numai pe potecile strâmte și abrupte se mai ajunge la fel de ușor la iubirile mari. Dar potecile sunt rudimentare și se folosesc pentru a ne plimba liber prin pădure. Potecile neapărat te duc undeva anume; nu știi unde, dar te duc. Pe de altă parte, punțile sunt elegante, nobile și te conduc spre un loc sigur, unde nu te poți rătăci. Dacă nu-i dai iubirii libertatea, indiferent că ai ales puntea sau poteca, e ca și când diamantul scârțâie de durere, fărâmat sub piciorul greu al călătorului. Și îți rămâne să plângi cu sufletul, fără a ți se umezi ochii. Atât de fericit vreau să fiu încât să trebuiască să iubesc, să îmi umplu inima cu adevărată dragoste. Fără iubire suntem orfani de toate. Trăim sub aceeași boltă, dar neiubind vom fi doar niște izvoare fără apă, cărți de poezie fără pagini, formate din două coperți.
Pe puntea iubirii greșim când desfacem floarea vieții petală cu petală și îi distrugem frumusețea. Hai să îi redăm florii primăvară! Mirosul florilor nu se înalță din suflete uscate, iar cheia bunei noastre dispoziții e să fii veșnic îndrăgostit. Când floarea zâmbește, soarele soarbe un nor de aur din oceanul vieții. O plantă, într-adevăr, nu vorbește, dar asta nu înseamnă că nu simte.
Puntea iubirii e pentru mulți dintre noi doar un vis, un proiect mereu amânat. Suntem istoviți să adormim în cearceafurile speranței și numai perna știe cât avem de plâns când nu suntem iubiți. Nu căutăm principiile imprimate în ființa noastră spirituală, cel mai important principiu pentru iubire fiind acela bazat pe atracție și respingere. După descoperirea acestui principiu m-am încumetat să tânjesc nelimitat spre puntea magică.
Așa am pășit pe altă stradă, ca o frunză dusă de vânt, cu o răsuflare aburită. La început era zăpadă și am găsit o punte, un pod de legătură ce m-a orientat să primesc căldură. Dar azi, prin căldura mea se topește și strada ei; o transformă într-un râu ce merge până la marginile sale și își duce frunza în ocean, locul unde vor domni împreună în absolut.