Undeva, mult prea departe, cineva începuse să ne frământe prematur destinele, de parcă ar fi avut la îndemână un gigantic și de neînțeles cub al lui Rubics. Împreunați-despreunați, alăturați-împrăștiați, străini-prieteni, schimbam rolurile pe rând, pășind într-o vreme fără timp, dominată de amintiri și emoții efemere. Renunțam la repere – așa s-au dus, rând pe rând, casele din Cetatea Veche, care se aliniau cariate și putrede de igrasie, pe malul Timișului, strânse una într-alta precum un șir de dinți stricați, Moara Șpănească, cu parfumul ei de soc și arini, Bisericuța Grofului și cele două corpuri ale bătrânului bazar, unde pe vremuri mai puteai bea un ceai fierbinte, într-o atmosferă de familie...
Până și nebunii orașului ne părăsiseră. Miși Motor, cel care conducea zile întregi un vehicul imaginar, în mijlocul străzii, claxonând și schimbând tacticos vitezele, și-a parcat „mașina” definitiv. Omul invidiat altădată pentru cea mai bună condiție fizică din tot târgul, a devenit cu timpul o umbră incomodă, ocolită de toți, mai puțin de o mână de măicuțe greco-catolice, care-i mai pun, din milă, o pâine pe masă.
Þiganul Trifu, tonomatul viu, care te aborda cu eleganță în piața bisericii cu un turn, propunându-ți o cântare doinită din frunză, în schimbul sumei modice de trei lei, de parcă ți-ar fi făcut o mare favoare (nu știu să fi fost refuzat vreodată), a trecut de mult într-o lume mai fericită...

Chiflă, luptătorul nebun, făcea într-un timp un ban cinstit, ajutând la mutarea mobilei vreunui prieten. Ducea de unul singur un fotoliu greu sau punea o canapea mai mică în spinare și așa urca scările, suflând ca o locomotivă – restul trupei trecea direct la bere, să-l tot ai pe Chiflă în echipă... S-a dus și el, atins de o slăbiciune neașteptată, sau poate doborât de sila față de o lume care l-a pus mereu pe lista de așteptare, fără să-i ofere în schimb măcar o promisiune.
Mai era și veșnic nemulțumitul Michael, luptător și el, component de echipă națională și olimpică. N-avea cine știe ce tehnică, dar poseda o forță înspăimânătoare. În meciul cheie al carierei lui, pe care l-a povestit ca pe o litanie, o viață întreagă, amicilor și celor dispuși să-l cinstească cu „una mică”, Michael l-a strâns în brațe pe campionul olimpic en titre, un est-german, până când acestuia i-au ieșit, literalmente, ochii din cap. Vreun procedeu, altceva, Michael n-a știut să-i facă, v-am spus că stătea cam prost la capitolul tehnică. Până la urmă, neamțul, care se scursese la picioarele lui ca o zdreanță, și-a revenit treptat, furându-i lui Michael victoria vieții lui.
Poate că de atunci luptătorul nostru a rămas atât de vrăjmaș cu soarta, care i-a dat cu tifla când îi era lumea mai dragă. Doar la Revoluție, Michael părea că a renăscut, dar numai pentru o clipă. S-a împiedicat undeva, între un viitor care l-a mințit cu nerușinare și un trecut care nu mai voia să-l reprimească. A sfârșit atârnat de o țeavă de calorifer, era supărat rău de tot pe viață, atunci când a plecat... Maicăle, ce-am suferit, măi tembelule cu inima cât varza, că te-am iubit în copilărie, erai protectorul și prietenul meu – mai știi cum umblai țanțoș, în tricoul mulat pe mușchii umflați, de mureau fetele după tine?...
Acum, am rămas singur, ca Roza Vânturilor: încotro mă întorc, numai gol și pustietate, figuri necunoscute, de carton, „capitaliști” jalnici, cu ochelari subțiri, laptop și costum la patru ace, toți clonații ăștia cu telefon celular agățat la gât, pe post de inimă, care-au ajuns să se joace cu destinele noastre.
Încotro mă întorc, numai zădărnicie. Și vântul care ne-a risipit, impasibil, memoria și legendele.