5

Angela Rize, secretara lui Gheorghe Crasnaf, își dădea cu ojă pe unghii în momentul în care vreo 15 salariați, bărbați și femei, intrară în anticameră, cerând voie să fie primiți la manager.
- Toți deodată? – întrebă Angela, care rămăsese cu mica
pensulă în mână, la câțiva centimetri deasupra degetelor, de parcă uitase la ce folosește drăgălașul obiect.
În acea clipă se iscă hărmălaie. Toți musafirii vorbeau
simultan, fiecare susținând că el are o problemă mai stringentă de rezolvat cu domnul manager. Cei 15 gesticulau într-una, îndreptându-se în grup compact către ușa managerului. Angela se ridică de pe scaun, încercă să-i convingă să nu dea buzna, dar până la urmă se văzu nevoită să cedeze. Andrei Baltoș, unul dintre cei mai agresivi oaspeți, pusese deja mâna pe clanță, și în momentul următor, grupul compact năvăli înăuntru.
- Domnule manager, numai eu știu cât de prețios sunteți
dumneavoastră pentru institutul nostru, numai eu știu câte sacrificii faceți pentru ca treaba să meargă bine… Felicia Zârlete înainta spre Crasnaf mieunînd, cu mâinile întinse în față, cu ceilalți colegi după ea. Aceștia strigau și ei, acoperind glasul Feliciei.
Crasnaf se ridicase de la masa de lucru. Valul uman venea către el. Primul care îl atinse fu Corcodea. Adrian plonjă ca la rugby, înlănțuind cu brațele picioarele lui Gheorghe, și luându-i o gleznă între buze. Câteva secunde mai târziu, gura lui Adi Corcodea era plină, ciorapul supraelastic amestecându-se printre dinți și limbă.
Þintuit în picioare, Crasnaf nu putea să facă nici un pas. Era prins în învălmășeala formată de ceilalți oameni din încăpere, ale căror limbi și degete porniseră la lucru, lingând și mângâind bucăți din trupul managerului. Din când în când, se mai auzea câte o șoaptă gâfâită: “managerul meu drag, dragul meu manager; numai dumneavoastră țineți institutul în viață, numai dumneavoastră asigurați traiul zilnic”.
Vlase primise înștiințarea că va fi concediat în dimineața aceleiași zile. Cu hârtia în mână, intră în anticameră.
- Ce s-a întâmplat?
- Își arată devotamentul față de domnul manager,
răspunse Angela.
- Cine?
- Mai mulți. Azi s-a hotărât cine intră în șomaj. Sunteți
vreo 50, dar lista încă nu e completă. Au venit aici câțiva salariați, dintre cei netrecuți pe listă, probabil pentru a-i cere domnului manager să nu-i disponibilizeze și pe ei. N-am putut să-i opresc, au pătruns în birou.
Când Vlase ajunse în birou, hainele lui Crasnaf erau
ferfeniță. Nesinchisindu-se de noul venit, subordonații continuau ceea ce începuseră. Un crac al pantalonului era sfâșiat. Prin gaura căscată, piciorul păros al lui Crasnaf primea dezmierdările subalternilor. În curând, nici din chiloți nu mai rămăsese mare lucru.
De-acum, limbile se concurau voinicește, una pe cealaltă,
urcând neostenite pe piciorul păros, nerăbdătoare să ajungă în locul considerat de toți devotații ca fiind punctul de finiș al cursei. Părea că nimeni nu-și mai putea controla mișcările, capetele se împingeau, bălăngănindu-se, în Crasnaf. Se auzeau pocnete seci, făcute de țestele izbite puternic, una de alta.
Într-un sfârșit, Toeodra Nercolan, o femeie la vreo patruzeci și ceva de ani, reuși să obțină ceea ce urmărise. Limba Toedorei, sprintenă și fermă, își făcu loc pe lângă marginile chiloților lui Crasnaf și se pătrunse printre fesele slabe și moi. Teodora înfipse limba cât putu de adânc.
Managerul vomită. Cum în fața lui nu se mai afla nimeni, pentru că de câteva minute bune, subordonații se ocupaseră de părțile dorsale ale corpului său, era cât pe-aci ca borâtura să cadă pe podea. Iute ca o panteră, Adi Corcodea sări înainte, se lăsă pe genunchi, dădu capul pe spate și prinse, în gura larg deschisă, substanța caldă care ieșea din măruntaiele superiorului.
Corcodea înghiți borâtura gâlgâind. Apoi se ridică în picioare, își roti mândru privirile de jur-împrejur, să cuprindă toată asistența, și strigă triumfător:
- Dacă nu eram eu, se păta covorul!
Făcu câțiva pași prin încăpere, țanțoș, se duse către ușă,
părând că vrea să plece, dar se întoarse și salută zâmbind, cu două degete în sus, în semn de victorie:
- Eu am ce-a fost în domnul manager!
- Ce zâmbet interesant – spuse Teodora Nercolan
ridicând savant o sprânceană. Din colțurile gurii îi curgeau fecale în stare lichidă. Crasnaf avusese, probabil, neplăceri stomacale.
Vlase ieși din clădire și o luă spre poartă, tăind curtea în
două. Deodată, simți o mână pe umăr. Era Felicia Zârlete.
- Dănuț, nu-i așa că n-o să te apuci să povestești? Tu nu
ești răzbunător, nu-i așa? Doar n-o să dai sfoară-n țară, de supărare că ai fost disponibilizat. Și, defapt, nu s-a întâmplat nimic ilegal.
- E treaba voastră. Nu mai suntem colegi.

6

- Cum ești?
- Curat și înspăimântat.
- Curat?
- Am ieșit din cloaca aia… Poate mă-nșel, poate că
pielea mai îmi este, încă, impregnată de noroiul lor, iar reacția de apărare împotriva spaimei îmi induce senzația de curățenie.
Mobila din garsoniera Ioanei Moiceanu era una
obișnuită, fără nimic deosebit. Un televizor, o canapea, un fotoliu și o bibliotecă. Vlase stătea pe covor, rezemat de fotoliu, iar Ioana pe canapea.
- Tu de ce nu lingi?
- Mi-e scârbă.
- De ce ți-e scârbă? De corpul omenesc? E posibil să
mă-nșel, dar dă-mi voie să-ți prezint o ipoteză. Tu asculți, te introspectezi, și îți răspunzi dacă am dreptate sau nu. Þie nu-ți place munca pentru că a munci înseamnă a face bine oamenilor.
- Eu, influențabil? Eu să fac ceva determinat de alții?
Am muncit până acum, nu? Asta înseamnă că am fost servitorul oamenilor?
- Lasă-mă să termin. Nu-ți place să muncești pentru că
nu vrei să faci bine oamenilor. Ai strâns în tine atâta ură împotriva speței umane, încât refuzi cu încăpățânare orice implicare socială. Refuzi numai în sinea ta, pentru că, împins de necesități, ai acceptat totuși să lucrezi.
- Nu, nu cred că-i urăsc pe oameni. Pentru a-i urî, ar
trebui să iau act de existența lor.
- Și de ce n-o faci?
- Din lene, sau pentru că nu văd cu ce m-aș alege.
- Cum, Dani, tu vrei să te alegi cu ceva? Cu ce, anume?
- Ai dreptate, nu vreau să mă aleg cu nimic. Socotesc că
instinctul proprietății e murdar, înjositor. Dar tot atât de înjositor e să dai ceva pe gratis. Cine dă pe gratis, dă de frică. Altfel, cum s-ar explica un gest atât de sinucigaș? Rupând din tine, și oferind altuia, micșorezi șansele tale de viață, și le crești pe ale lui. Numai sub imperiul unei spaime paralizante se comit asemenea gafe.
- Te contrazici. Detești proprietatea, dar nu vrei să dai
nimic. Păi, dacă tot strângi, fără să dai, atunci acumulezi proprietate.
- Ba nu acumulez nimic, pentru că eu nu vreau să
strâng, eu vreau să consum. Nu sunt nici fraier, să dau, dar nici scelerat, să acumulez. Nu sunt un fanatic al consumului, pur și simplu organismul îmi dictează așa.
Ioana strânse picioarele pe canapea. Vlase le privi.
Marginea fustei era la un centimetru deasupra genunchilor.
- Îți plac picioarele mele?
- La ce ți-ar folosi dacă ai afla?
- Vrei să mi le îmbrățișezi?
- Animalul din mine asta îmi urlă să fac. Sunt sigur,
însă, că nu vreau. Tu ești ființa care mă analizează. Iată forma supremă de dragoste pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Atingerea ar amesteca relația noastră cu patima sexuală, și luciditatea cu care mă privești ar dispărea. Aș muri fără creierul tău rece.
- Dar poate că eu aștept îmbrățișarea…
- Știi bine că nu mă interesează ce se petrece cu tine.
Ești frustrată? Vrei ceva de la mine, și eu nu-ți dau?
- Parcă spuneai că nu te interesează…
- În sensul că nu mă afectează. Dacă mâine te calcă
tramvaiul și mori, Ioana, pentru mine ar fi așa… enervant, m-aș gândi, probabil, că mi-am pierdut “analizorul”, adică un accesoriu puțin mai important decât periuța de dinți. Dar ca eu să-ți fac rău, asta nu, orice-ar fi! Mai bine îmi tai mâna! Revenind la posibila ta frustrare, izvorâtă din refuzul meu de a te îmbrățișa, dacă acea frustrare există, atunci e grav de tot. Să aprinzi focul în inima unei femei, și să nu miști nici un deget pentru a-l stinge, ce poate fi mai odios?
- Nu te imapcienta, Dani. Nu de mine-i vorba. Eu
continui pe drumul pe care am pornit acum un an, te analizez pe tine. Trebuie, doar să am toate datele. Deci: mă privești, îți place ce vezi, dar te încăpățânezi să nu atingi. Þi-e teamă ca nu cumva să-mi faci vreun bine. Văzându-mă înflorind în brațele tale, te va cuprinde remușcarea că ai ajutat o ființă pe care o consideri dușmană, sau inferioară, nu-mi dau seama cum. Adică încerc să înțeleg cum îi vezi tu pe ceilalți oameni.
- Dacă ne-am dezlanțui simțurile, nu ai mai avea
puterea să mă analizez obiectiv. Ãsta-i singurul motiv pentru care nu te ating.
- De ce vrei tu să fii analizat obiectiv?
- Nu sunt capabil să mă cunosc pe mine însumi.
Propriile aptitudini analitice sunt insufieciente.
- Îți recunoști nevoia de comunicare, și totuși vrei
singurătate.
- Nu țin neapărat să comunic. Dacă am șansa să o fac,
nu refuz. Dar nici nu cerșesc această șansă.
- De ce îți place să fii singur?
- Chiar așa, ce-i singurătatea? Habar n-am, dar altă
formă de manifestare a demnității nu cunosc. Când nu ești singur, ești cu altcineva, așa că ori supui, ori ești supus. Demnitatea dispare.
- Ce părere ai despre cei nesinguri, cei care ling pentru
a trăi? Presupun că, în opinia ta, numai lingăii supraviețuiesc, ceilalți sunt condamnați la pieire, viața acceptând numai jegul și eliminând frumusețea.
- Da, așa e, trăiesc numai lingăii, slăbănogii, tarații,
infirmii. Oamenii normali, liberi, pleacă în moarte, goniți sau scârbiți. Ce e infirmitatea? Infirmitatea poate fi vizibilă sau absconsă, latentă sau manifestă și, oricât ți s-ar părea de ciudat, conștientizată sau neconștientizată. E o stare de spirit interesantă, chiar de studiat prin ineditul ei. Să privești tu, om întreg, să analizezi infirmitatea unor indivizi care nu-și dau seama că sunt infirmi, iată o situație ce merită, de ce nu, savurată, studiată.
- Þi-era milă de colegii tăi, atunci când îi priveai,
observându-le hâdoșenia, rămânând perplex la vederea acelei hâdoșenii?
- Cred că observatorul are, și el, feeling-uri. Nu mi-era
milă. Într-o astfel de circumstanță, mila ar fi un sentiment nobil. Nu mă pot lăuda cu o atare noblețe. Îi uram, îi uram din subiectivism. Hâdoșenia lor mă afecta pe mine. De-aia am rămas fără loc de muncă, pentru că erau ei infirmi. Și nu le pot ierta asta.
- Vezi, că îți pasă de tine mai mult decât de oricine
altcineva?
- Da, așa e, nu știu care e cauza, dar ăsta-I adevărul, îmi
pasă de mine mai mult decât de oricine altcineva. Probabil, instinctul de conservare mă face să fiu așa. Cred că toți oamenii sunt la fel, dar puțini își recunosc egoismul, iubirea de sine, grija pentru propria piele.
- Păi, dacă tu îți recunoști egoismul, atunci de ce îi
condamni pe alții pentru egoismul lor? Ce drept ai tu să spui că egoismul lui Corcodea e hâd, iar al tău e firesc?
- Eu, în egoismul meu, nu agresez pe nimeni. A, atunci
când cineva mă agresează pe mine, îi doresc moartea, oricât de mică ar fi agresiunea, de ce să nu fiu sincer.
- Ziceai că dacă ți-ar fi fost milă de zdrențele alea
bipede – erau, într-adevăr, niște zdrențe – ai fi avut în tine un sentiment nobil. De ce crezi tu că mila e nobilă?
- Pentru că presupune o solidarizare cu cel de care îți
este milă, cu victima unei situații, a unui fenomen, sau a unei alte ființe. Or există, pe lumea asta, oameni cărora să li se facă milă de infirmii care i-au lovit. Eu nu mă număr printre ei. Nu mă interesează ce anume i-a făcut pe demenți să mă lovească – teama, invidia sau altceva. Am încasat loviturile și gata. Să fie clar, nu mi-e milă.
- Dar poate că infirmii nici nu așteaptă milă, ei nici nu
se socotesc infirmi. Colegii tăi nu consideră că a linge e un semn de slăbiciune.
- Și ce contează mai mult, ce cred ei sau ce se întâmplă
în realitate? Au lins pentru că sunt infirmi, le lipsește capacitatea de a aborda viața cu demnitate; după părerea lor, contactul limbii cu fundul celor pe care îi consideră ei puternic le conferă forță, tărie.
- Ar trebui, deci ajutați să-și dobndească propria tărie
psihică, și nu exterminați, cum ai vrea tu să faci, Dani.
- Poate că ai dreptate, Ioa. Eu consider, totuși, că
moartea ar fi o soluție igienică pentru acești indivizi.
- Și ce ar trebui făcut, să se dea o lege care să interzică
linsul în fund?
- Da, să se introducă pedeapsa cu moartea pentru cine
linge în fund în schimbul obținerii unor avantaje. Dacă eu mă apuc și ling o tipă numai pentru că îmi face plăcere, în acest caz nu poate fi vorba despre o infracțiune, că doar nu aș face rău nimănui prin asta. Dar atunci când te ridici pe tine, astupându-i pe alții, atunci limba-n fund e o răutate, o greșeală de neiertat.
- Îi admiri pe cei capabili să dezvolte milă, înțelegere,
empatie, dar dorești să moară oricine îți dă ție un bobârnac.
- Eu nu susțin că aș fi un tip pozitiv. Aș vrea să fiu
milos, uman, cum se spune, dar nu pot. Probabil că undeva, în adâncul rațiunii mele, fierbe teama că acordând atenție celorlalți oameni devin fraier, pierd.
- Ce înseamnă că ești fraier, că pierzi?
- Pierde cel care dă. Lăsând să plece de la mine bani,
atenție, empatie, las să se scurgă energie din ființa mea, și mă apropii de moarte. Așa se explică de ce consider eu că mila e nobilă. Pentru că, în accepția mea, echivalează cu sfidarea vieții.
- Dacă mila e nobilă, atunci omul milos e nobil, nu?
Dar parcă spuneai că e fraier.
- Da, cei nobili sunt fraieri, adică incapabili să-și
acumuleze cele necesare vieții – bani, mâncare, haine, locuințe. Ei se îmbracă prost, mănâncă prost, trăiesc în condiții precare. Demenții, lașii, au de toate, o duc bine, viața lor geme de confort. Cu cât e omul mai laș, cu atâta are parte de mai mult confort pe lumea asta. Și cu cât e mai nobil, cu atât mai mult se chinuie. Viața îi pedepsește pe cei demni. Viața e o zână cerebrală, îndrăgostită de Urât, pe care-l cultivă. Cine vrea să trăiască bine, trebuie să se urâțească pe cât posibil.
- Tu de ce vrei să fii frumos?
- Pentru că mă iubesc.