Pompiliu Stamate moțăia cu bărbia in mâini și coatele pe birou. Gore Dulcan intră în cameră, puse potențiometrul radioului la maxim, îl apucă pe manager de ceafă și îl izbi cu fruntea de masă. Sângele se împrăștie pe o rază de câțiva metri, patând mobila și documentele.
“I love rock’n roll”, răsuna vocea lui Joan Jett din difuzoarele aparatului, iar secretarei nici nu-i trecea prin minte să bage capul pe ușă ca să vadă ce se-ntâmplă, pentru că din când în când, Stamate dădea drumul tare la muzică, era un obicei pe care toata lumea i-l știa.
Managerul a scos niște horcăituri, că-l durea capul de la loviturile încasate, dar nu a reușit să acopere zgomotul radioului. Dulcan a zgâriat puțin tâmpla victimei cu unghia, apoi, folosind o șurubelniță, a început sa lărgească gaura de unde ieșea, timid, un firicel de sânge. Până la urmă, a scos din geantă o daltă și un ciocan, unelte care au trecut și ele la lucru, mărind dimensiunile craterului din capul lui Stamate. “Poate că așa mi-a fost sortit, să mor de mâna unui fraier, vai de capul lui de fraier” – mai gândi Pompiliu, înainte de obștecul sfârșit.
Dulcan ieși din birou, o salută pe secretară (care nici măcar nu catadicsise să ridice ochii din hârtii) și plecă, legănându-și absent geanta care-i atârna veșnic pe umăr. Merse întins acasă, făcu o baie și mâncă o omletă. În aceeași zi se duse la poliție și se predă.

2

Vlase nu-și imaginase că va discuta cu fostul său coleg de facultate, Dulcan, la vorbitorul unei închisori. Pe drum se tot frământase cum să-nceapă vorba.
- Ciao, Dane, îl salută jovial arestatul.
- Ce faci, mă? Ce-i cu tine aici?
- Ce să fie, i-am pus-o lui Stamate.
- De ce?
- Pentru că mi-a blocat invenția. Imaginasem un nou tip de tricou, o splendoare, ceva nemaivăzut. Imbecilul n-a vrut să dea “undă verde” proiectului. Eu știu, poate ca se temea să nu-i iau locul, poate credea ca succesul meu l-ar fi eclipsat. Își zicea,
pesemne, bouleanul, că barosanii m-ar fi numit pe mine manager în locul lui, dacă m-ar fi vazut ce capabil sunt. Mie mi se rupea-n paișpe de scaunul lui, tot ce mă interesa era aplicarea invenției mele. Nici n-aveam timp și chef să umblu după posturi de manager. Nu mă interesează ce se petrecea în capul ăla tembel.
- Și pentru atâta lucru ai luat viața unui om? Pentru că nu ți-a aprobat…
- Stai, mă puțin, nu gândi simplist. Ai în glas o intonație de parca viața lui ar fi fost mai importantă, mai benefică pentru omenire dacât modesta mea inovatie. Păi, tricourile născute în imaginația mea ar fi îmbunătățit tonusul psihic la milioane de oameni, că doar altfel te simți când porți o țoală șic, nu? Pe când Stamate, cu spaimele lui de om bolnav colcăind prin stricatu-i creier, numai rău facea. Și hă, hăăă… mult rău ar mai fi făcut, dacă nu interveneam eu.
- Deci ai ucis de dragul semenilor, pe care i-ai
scăpat de o belea.
- În actul meu a existat și o doza de egoism. I-am tras-o, în primul rând, pentru ca m-a șucărit. Dar, constatând că Stamate m-a șucărit pe mine, mi-am dat seama cât e el de nociv. Mi-am făcut damblaua, ajutând omenirea. O faptă bună, și pentru mine, și pentru semenii mei.
- De ce țineai morțis să-ți vezi invenția concretizată? Ca să te umfli-n pene, ca să te fudulești…
- Să știi că la faza asta, s-ar putea să ai dreptate. Poți să-i spui și așa, fudulie, umflat în pene, cum vrei. Până la coadă, n-a mai fost nimic, din cauza unui idiot.
- L-ai ucis pe Stamate, ca să-l pedepsești…
- L-am eliminat pentru că din cauza lui am pierdut bani. Dacă tricourile ieșeau pe piată, mă îmbogățeam! Eu eram autorul, eu le dăruisem lumii, mi-aș fi luat drepturile, m-aș fi umplut de bani! Singur, nu puteam să-mi pun geniul în aplicare (numai un geniu putea să inoveze asemenea splendoare de tricou), pentru că eu nu am tehnologie la dispoziție, eu
sunt un biet muritor de rând.
- Bine, dar puteai să faci rost de bani și altfel.
- Cum? Prin furt? Prestând o munca pe care aș fi
urât-o? Să iasă, adică, din mâinile mele, un produs
care nu ar fi înmagazinat dacât silnicie, nici un dram
de privire senină? Eu nu vreau bani din minciună, Dani. Aș fi putut să fac altceva, să lucrez ca taximetrist, sau în construcții, că mă pricep. Ori să dau meditații, că mă duce mintea, în sfârșit, puteam să lucrez în mai multe locuri. Poate n-aș fi scos chiar o groază de bani din alte munci, dar oricum, ai dreptate, mai existau și alte căi de câștigare a existenței. Dar n-am vrut. Am refuzat să fac, pentru bani, treburi pe care le detest. Ar fi însemnat, în opinia mea, să-i mint pe beneficiarii trudei mele, pe consumatorii produsului meu.
- De ce nu ai încercat să mergi cu invenția în altă parte?
- Era o idee. Dar nu așa se pune problema. Pentru că soarta mea are mai puțina importanță. Cert e că am depistat răul, și răul trebuie eliminat. Să zic că eu evitam să cad victimă prostiei lui Stamate, dar asta nu înseamnă că i-aș fi ferit pe ceilalți oameni să pățească necazul. Ba chiar i-aș fi aruncat în gura lupului pe toți cei care ar fi avut de-a face
cu cretinul, fiindcă ei se duceau la pierzanie neavertizați. Nu există dubii, Stamate trebuia să moară.
- Visai să devii bogat. De ce?
- Ca să fiu liber! Liber! Liber! Dulcan urla de se cutremurau pereții închisorii. Să am atâția bani, încât să nu mai fie nevoie să dau pe la serviciu. Ãsta a fost visul meu, pe care l-a ucis Stamate.
- Și de ce ai fost atât de bestial? Auzi idee, să-i găurești capul cu dalta.
- Ce, bă, ăla era cap? Cutia Răului era! Eu
intenționasem să-i scot creierul, intact, ca să nu se scurgă nici o picătură de gândire infectă pe nicăieri, că s-ar fi contaminat mediul, și apoi să distrug acel creier. Nu mă hotărâsem în ce fel, dar trebuia să-l extrag din craniu fără să-i smintesc nici o bucățică, să nu mai rămână absolut nici o fărâmă din mintea aia nocivă, mintea aia care mustea de prostie, mintea aia plină de pericole. Ai înțeles exact, nu doar pentru mine mi-am sacrificat pseudolibertatea, ci și pentru restul omenirii. Pentru că aia, ce trăiam eu, ca sclav al porcului de Stamate, numai viață în libertate nu era. Actul de a pedepsi m-a înnobilat.
- Și dacă ai fi avut mulți bani, te-ai fi considerat liber…
- Da, aș fi pus banii la bănci, să clocească dobândă, sau i-aș fi ținut la saltea. Ori, i-aș fi dat cuiva, să-i bage în afaceri, să-mi aducă un câștig, atâta cât să scap de lucru.
- Tu urăști munca…
- Nu munca în sine, ci relațiile pe care ea le implică. Să stai tot timpul sub papuc, să faci ce vor alții, e degradant, e îmbătrânitor, te deprimă, îți ucide identitatea. N-aș fi avut nimic împotrivă să bat cuie său să tai lemne, toată viața, dar fără să dau nimănui socoteală. Sunt robust, sănatos, n-am fugit niciodata de efortul fizic. Robia, robia era nenorocirea de care voiam să scap. Și meritam, meritam banii care mi-ar fi adus fericirea. Să mori fără să fi apucat nici măcar câteva zile de libertate, ce soartă!
- Ai vrut libertate, și ai ajuns la închisoare.
- N-am avut de ales. Și apoi, tot am reușit să fac ceva. Am scăpat lumea de otrava aia de Stamate. Trăgând linie, am venit pe planeta asta împotriva voinței mele, așa cum venim toți. Viața mi-a dat spini, iar eu am răspuns cu o floare. Una singură, fapta bună pe care am făcut-o. Nu am apucături samaritene, nu mi-am propus niciodată să aduc fericire cuiva, dar am adus fericire tuturor, într-o măsura mică, infimă, e adevărat, dar îmi place să cred că am făcut un bine.
- Te simți superior?
- Ca să pot spune că mă simt superior, ar trebui, mai întâi, să mă compar, ar trebui să cred în ierarhii. Oamenii nu pot fi catalogați, ăla e mai sus, ăla e mai jos… fiecare face ce vrea, atât timp cât nu supără pe nimeni. Dacă ai chef să faci și bine, OK, dă-i drumul, nu te oprește nimeni, dar nici nu poți fi obligat. Asta consider eu ca înseamnă normalitate. În schimb, când cineva îți face rău, lucrurile se complică, e de discutat dacă să te răzbuni sau nu.
- Tu te-ai răzbunat…
- Da, m-am răzbunat, l-am pedepsit pe cretin, dar nu înainte de a mă gândi foarte mult, foarte profund, la ce atitudine să adopt. Am luat în calcul toate implicațiile celor două variante: dacă îl omor, elimin un ticălos și diminuez probabilitatea ca și în alte creiere să apară monstruozități specifice creierului lui Stamate, dar comit un rău în sine, prin faptul că am luat viața unui om; dacă nu-l omor, rămân cu conștiința împăcată, că n-am ucis, dar îl las pe meschin să altereze, în continuare, viața… am eu dreptul ăsta? În finalul raționamentului, mi-am spus așa: din moment ce el și-a asumat libertatea de a fi meschin, de ce nu mi-aș savura și eu libertatea de a duce la bun sfârșit o faptă frumoasă, nobilă prin altruismul ei? Cred că decisivă a fost, până la urma, curiozitatea. Eram tare nerabdător să văd cum arată un creier atât de murdar.
- Dar nu ți-a fost scârba să-i bagi dalta în tâmplă? Bănuiesc că a curs sânge…
- Mi-a fost și scârba. Însă extazul, plăcerea de a-l elimina pe dement și de a scoate Răul la iveală erau atât de intense, de fascinante, încât nu mai izbuteam să conștientizez și celelalte stări pe care le încercam, atunci. Au fost cele mai frumoase clipe din viața mea. Iar lichidul care îi curgea din tâmplă mă aruncase în beatitudine, să știi… fără această euforie, poate ca m-ar fi cuprins remușcările.
- De ce, remușcările?
- Păi, nu ți-am spus? Am făcut un bine omenirii,
eliminându-l pe Stamate, și am făcut binele ăsta pe gratis, fără ca omenirea să-mi dea nimic în schimb. Mai mult dacât atât, am fost chiar pedepsit pentru fapta mea nobilă. E-adevărat, plăcerea de a ucide m-a recompensat. Dar dacă, prin absurd, n-aș fi avut-o, n-ar fi fost exclus să-mi pară rău, să gândesc cam așa: “arză-v-ar focul de pământeni, care va să zică eu v-am dat vouă moartea lui Stamate pe degeaba, ba m-ați mai și băgat la pârnaie, nu e corect, scârnăviilor”. Așa, însă, gândind la rece, sunt împăcat. Am cheltuit energie, am făcut efort, dar mi-am primit răsplata: mi-a plăcut. Cu omenirea nu sunt chit, dar eu prefer să fiu creditor decât să rămân dator. Cu mine însumi, mi-am reglat conturile. Ideea că am dat, fără să primesc nimic în schimb, e contrabalansată de plăcerea omorului. Am înfipt dalta în căcănar, și am provocat șiroirea sângelui. Curgea lichidul, curgea, și eu mă bucuram.
- De, ca omul care știe că și-a făcut pomană…
- Că mult am trăit, dar niciodată n-am emanat atâta bunătate ca atunci, niciodată nu mi-am simțit inima atât de curată, de generoasă.
- Febra-extaz, a volburării sângelui de ticălos, nu te-a îndemnat să sorbi din lichidul cel roșu?
- Nu răspund la întrebarea asta. Tehnic vorbind, n-am înghițit. Ar fi fost imoral să beau. Dacă spurcata substanță îmi atingea stomacul, era oroare, era sfârșitul definitiv al frumuseții lui Gore Dulcan.