M-am trezit cu părul vâlvoi, leoarcă de sudoare: visasem – pentru a câta oară – incidentul de la Bâlea Lac, înspăimântător prin absurdul și apăsarea sa psihică terifiantă, nepământeană. „Sergend, sergend,...” – rostea cu un zumzet metalic entitatea extratrestră, clădită din cilindri suprapuși, aidoma mascotei Michelin, dar de o culoare sinistră, un negru metalic mat, după declarațiile martorilor oculari, făcute decenii mai târziu și cu fereală, ca sub pecetea unui blestem care se poate întorce oricând.
În vara aceea, dacă-mi amintesc bine, n-aveam nici un motiv să fiu prăpăstios-obsesiv, era vremea Mundialului fotbalistic din Spania, iar pe teren se „controlau” la jambiere germanul Russmann (noi îi ziceam Omul rușilor) și olandezul de culoare Tahamata (cum punea piciorul pe minge, strigam în cor: Caca-maca!).
Cu toate astea, incidentul Bâlea Lac ne revenea cu încăpățânare în memorie: „Sergend, sergend” – i se adresa gradatului român moroiul spațial, recunoscându-l drept șef al cătanelor îngrozite care abia mai părăseau baraca, pentru a termina construcția transformatorului de lângă cabana aflată în mijlocul lacului acoperit de cețuri. Ce-o fi găsit creatura din „outher space” în peisajul mirific al Transfăgărășanului nostru, nu știu, dar povestea era realmente de groază, cu arătarea care se ivea la lumina lunii, în cadrul ferestrei de la dormitorul comun, făcând semne cu o gheară rășchirată și mormăind mecanic „sergend... sergend...”.
Pe vremea aceea, rula serialul ”Lost in space” – era un film care trata la modul naiv problemele specifice celor pierduți în spațiul cosmic (ca și cum noi ne-am fi descurcat mai bine în spațiul pământean, dar la fel de suprarealist, al societății socialiste multilateral dezvoltate). Americanii în spațiu, iar noi, românii, pe pământ, mai aproape de problemele pământene, care includeau desigur și fetele, cu care purtam lungi discuții în fapt de seară.
„Băi Cristi, termină mă cu prostiile și cu aburelile de doi bani. Þine minte, învață bine constelațiile, când vă plimbați le arăți pe cer, le explici, le spui numele, cu asta le dai gata pe gagici la sigur. Vai, tu de unde știi atâtea despre stele – mă înțelegi, apoi trecerea la partea a doua o faci firesc, cu stil, nu ca țăranu’…” - mă învăța Stanek ăl mic, slovacul care se dădea drept neamț și avea o priză la femei ce mă scotea din fire, fiind peste puterea mea de înțelegere. Rețeta părea perfectă, am aplicat-o și eu, cu sârg, dar rezultatele „la partea a doua”, cea esențială, ca să mă exprim așa, întârziau să apară.
Atunci am schimbat radical metoda: în loc de constelații, am băgat textul cu creatura de la Bâlea Lac. Idee genială!Succes total, nescontat și necondiționat! Mamă, ce ne mai strângeam de groază unii în alții, mai ales la faza cu „sergend...sergend” – repetasem mult intonația și aveam o voce spăimoasă, ca-n „Zona crepusculară”...
Însă, atunci când mi-era lumea mai dragă și eram cât pe-aci să culeg roadele exercițiilor mele actoricești, a apărut din senin personajul Chie (nu cheie), un tânăr crescut în mediul abrutizant al blocului vecin, mediu care l-a lipsit total de înțelegere față de unele aspecte mai delicate ale vieții. Ca să-i tai cheful de a ne ține companie, l-am păcălit, profitând și de credulitatea sa „solară” și l-am trimis să ceară gumă de mestecat de la un presupus cetățean italian, posesor de Fiat 850 (o mașinuță ce semăna izbitor cu frigiderul Fram, fabricat la Sadu și care era un fel de emblemă a epocii). Chie s-a precipitat spre automobilul pe care scria RO, de la România, că tocmai schimbasem prefixul „R” – noi însă l-am lămurit că indicativul venea de la „Roma”. Făcând gesturi sugestive cu brațele și articulând în limba universală (esperanto?) cuvintele „gumi-gumi”, sărmanul Chie spera să primească de la așa-zisul străinez ceva „ciungă” (chewing gum sau gumă de mestecat, pentru cei care n-au adoptat încă termenul).
Surpriza amară a fost că „italianul”, de fapt un geto-dac neaoș de-al nostru, l-a trimis fără ezitare pe mult prea tânărul credul la originile imperfectei sale ființe umane.
Întâmplarea a avut și partea sa bună: băiatul, pățit, nu ne-a mai inoportunat un timp, până într-o seară târzie, când mă pregăteam, sigur pe mine, să dau din nou lovitura cu „efectul Bâlea Lac”. În acel moment astral, din tufișurile din fața blocului 30C a apărut o creatură înfiorătoare, care a rostit cu o voce cumplită: „sergend...sergend”!!!
Am încremenit, era să leșin de groază și până în ziua de azi sunt convins că arătarea de la Bâlea Lac venise după mine, să-mi ceară drepturi de autor pentru că abuzasem ca un nesimțit de imaginea sa, dedat la plăcerile vârstei, egoiste și efemere...
De Chie nu mai știu nimic, ne-am intersectat suspect de rar de atunci, îmi amintesc doar că a doua zi m-a salutat cu o politețe prefăcută, aruncându-mi un zâmbet ciudat...