Ma construiesc retrospectiv si piezis. Stiu doar ce se vede: sub pana mea, pe unde trece, hartia se face stravezie. Un mesaj tiparit poate sa fie doar hartie si tus.Textul, calitatea de a combina cuvinte, este ceea ce conteaza. Inca ma mai joc de-a devenirea, cuvintele mele potrivindu-se drept lacrimi ale celor ce ar fi voit asa de mult să plinga si n-au reusit.
Ce e greu de exprimat in cuvinte e greu de trait si in viata. Inchis în cercul aceleiasi vetre fac schimb de taine cu stramosii; pe de alta parte, de cate ori scriu simt ca imi suprim urmasii. Cine stapaneste trecutul, stapaneste si viitorul. E simtamantul de fiinta vie. A fi o fiinta vie nu este starea ultima; exista ceva dincolo, mult mai minunat, care nu este nici fiinta nici nefiinta, nici viu nici neviu. A trai, fara a scrie ce ai simtit in existenta secundelor tale, e un mod incomplet de a fi. E departe de a fi tot ce as fi vrut sa devin, pentru ca orice adevar sta in traire. Chiar nu aflu nimic scriind? In experienta personala a scrisului imi apar fie vinovat pe creasta iadului, fie fara pacat pe muntele cu crini.
Adapostit in coaja mea ca intr-un pantec, m-am lasat ingropat adanc in amintiri. Cateodata spun vorbe care nu ma cuprind, cateodata iubesc lucruri care nu-mi raspund. Trecutul i-a dat prilej pacatului sa-si faca cale pe sub arbori. E vreun copac ce scapa de eroarea candida? Ar trebui sa tai iarba pe unde a trecut pacatul; altfel, ma pot aprinde cum se intampla adeseori cu lemnul padurii. Traim neatent in radacina. Precum ziceau vechii greci, in drumul nostru spre soare ne vom spala arsurile pacatelor la razele de luna. Si vom auzi cum ne-a scapat din maini viata cu sange si cu povesti. Ce placut trebuie sa fie sa asculti in tine cum se tot revarsa povestile sangelui uitat de mult!
In mine se mai vorbeste si astazi despre atunci. Eu sunt ceea ce am fost si ceea ce sunt. Ce altceva pot sa fiu? A fi indragostit de trecutul meu e un semn de sanatate mintala. Sensul profund al retrospectiei consta in exercitiu spiritual. Dar nu stiu sa ma rog si atunci scriu. Scrisul e o alchimie.
Clipele trecutului pot fi comparate cu o banala ceapa; nici una dintre invelisuri nu e mai profunda, poate mai ascunsa, mai interioara doar. Acea foaie interioara de viata nu e mai buna, nu se tine mai bine decat altele; nu e decat mai întâmplata decat invelisul exterior, decat perioada actuala. Trebuie sa ma straduiesc mult pentru a culege putin din clipele sau invelisurile ce nu mai sunt. A supune timpul inseamna a deveni constient de faptul ca te traieste. Traindu-l, dezleg miezul lumii. Vointa de a trai prezentul prin clipele de ieri e o sursa mai adanca decat viata insasi.
Imi sunt oferite mai multe planuri ale inchisorii mele, nici unul intru totul adevarat. Cu cateva cuvinte stinse in gura am cantat visurile lumii, ingerii de ceara, trecerea spre necuvinte. Din faptele trecutului am invatat ca, in viata fiind, trebuie sa devin zeu, altfel nu merit decat o simpla intoarcere la tarana. Trecutul moare numai daca vrem sa il ucidem cu gandul la praf. Cerul spre care ar trebui sa crestem nu e spart de clipe; frigul ne provine de altundeva, din lipsa de incredere in noi ca zei.
Totul ia scanteie din toate: lemnul se aprinde de lemn, piatra de piatra...Cu oamenii este altfel: ei se aseamana doar prin launtrul lor. Avem vocatia esecurilor si totusi suntem integral solvabili, indiferent daca scriem sau nu. Cand scriu, nu stiu prea bine ce fac, dar punctul de lumina ce se dezvolta imi confera bogatie interioara. Mai mult decat scanteia iubirii, scriitura mea nu poate darui nimic. In destramarea gandurilor policrome nu raman superficial, ci ma scufund in dorinta de a cunoaste adevarul celui ce am fost...atata imi doresc, sa incerc sa il inteleg pe cel care sunt acum. Totul participa la ceea ce sunt si ceea ce am scris, fapt ce decurge din ce nu am reusit sa fiu. Intocmai pentru a-mi recupera trecutul imi pastrez nealterat jurnalul.