…XxßöäP660
- Alo, centrala?
- Bip, bip, bip…Ați accesat un suflet nealocat!
Priveam înciudată mufa cu cincisprezece picioare, infiltrându-se în peretele care ascundea tăcut,
un noian de cabluri încrucișate. Spoturi de lumină translucidă înțepeneau gălbui încăperea muiată surd
în ecourile gândurilor mele, încă subjugate de discuția de ieri cu șeful pazei. Ne întâlniserăm trecător, pe holurile Labirintului, la etajul al treisprezecelea. Eu îmi tot repetam că e numărul meu norocos, căutând să înving gheonoaia superstițiilor, care-mi mușca pașii ascuțiți de clinchetul gol al călcâielor mele îngropate în tocuri.
Cred că mă văzuse mai devreme, nu știu de ce mi se păruse că-i zărisem umbra, două etaje mai jos, cu ceva timp în urmă. Nu ai nici un motiv de îngrijorare, mieunau pisicile prin cotloanele minții. Da, știam asta, însă ceva din gîndurile închise în pereții aceia cumplit de albi, îmi șoptea panicat că nu este așa.
Trecuse pe langă mine, mormăind un “Good morning” de abia auzit, iar cand mi-am ridicat privirile, parcă își adusese aminte de … “ - Apropos, tocmai voiam să vă vorbesc despre ceva, dar nu cred că mai are importanță…” “Yes, Gurd”, murmurasem eu, parcă în transa aceleiași fraze. “Canalul principal de date, mi s-a părut un pic … schimbat. Poate mi s-a părut, dar peretele s-a îngălbenit ușor în zona aceea și… poate nu e decât impresia mea și timpul care a trecut de la ultima securizare…” “Mda…, poate” șoptisem eu, cu capul între doua gânduri. Plecase grăbit, numarându-și pașii, către intrarea secundară spre hrube.
Ah, dacă aș putea numai să procesez mai repede amintirile astea, uneori gândurile fac viitorul prea devreme, aveam senzația clară că sunt lăsată foarte în urmă, chiar de către propriile mele gânduri alergânde printre emoții. Eu rămâneam undeva departe, în pâcla acestor trăiri care la rândul lor ascundeau, mai mult ca sigur, amintiri ce mi-ar fi putut veni, oarecum, în ajutor.
Trebuie să ajung în “ my cave”. Acolo pot gândi, poate reușim să ne sincronizăm cumva, tu și cu mine.
“Good morning, do you have a wonderful day?” the sound of an angel, Sya. Mă purta deja clinchetul suav în dimineți însorite, uitate de vânt. “Well enough, I could live another” Nu știu de ce, am răspuns altfel decât de obicei. Sper să n-o fi întristat. Dar eu trebuie să ajung acolo. “ - Reach me when you begin your work”.
Am ridicat palma spre umăr, dând din cap ușor imperceptibil. Coloanele liftului mă îmbrațișară învăluit, eram în sfârșit într-un colț de tăcere. Cinci etaje. Un zumzăit scurt mă anunță că se deschid ușile. Am luat o gură de aer, am privit fereastra falsă în plină poeniță primăvăratecă, după care am pășit ca o felină spre bârlogul meu. Nimeni. Ah, ce bine. Un pahar cu apa rece în care am strecurat grăbită un glob de gheață și-a făcut efectul în cinci secunde.
Am ajuns la panou, mi-am bifat activitățile, am răspuns scurt la mesajele așteptânde. Mi-am scos din perete
albumul de amintiri și am început să caut. Pe litere, mai întâi. Am zambit mamei, care mă ducea surâzând la prima mea zi de școală, am răsfoit primele cărți de specialitate. Nu era nimic. Nici în vacanțe. Nici printre cunoscuți. M-am uitat în agendele fiilor mei, nu știam că Randy (8) se ocupă de timbre, au dispărut cam de mult, cine știe cu cine s-a înhăitat să poata face rost de ele… n-am mai trecut de mult pe-acasă. Cladin (16) deja se uită la fete… Nimic.
Capitol vecini…colegi de serviciu…petreceri surâzânde, dopuri de șampanie… Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Mă conectez la medorezider. Aflu cu drag presiunea sangvină, coordonatele geometrice ale celulelor sunt în toleranțe. Acum, ușor, trec pedala în pozitie 0.29 și mă relazex în direcția fluxului. O lumină verzuie îmi perie ființa. N-am mai trecut de mult pe la regenerator, se grăbi un gînd să mă mustre.
N-are nimic. Încep ziua cu primele apeluri. Nimic important.