-Te-am așteptat ieri...
-Scuză-mă, nu am putut.
-Și alaltăieri te-am așteptat.
Ea tace, privește vinovat și trist.
-Tu nu cereai explicații, niciodată nu ai cerut, spune în răcoarea dimineții de aprilie și vocea ei are un ecou ciudat.
-Să mergem, îi spune și o ia de mână iar mâna lui e mare, uriașă. Și caldă.
Merg pe străzi mână-n mână în orașul care vuiește de tăcere, merg pe străzi tăcând și gândurile lor se întâlnesc nicăieri.
-Mi-am uitat ochelarii de soare, spune, strângându-i mâna puternic.
-Nu ne putem întoarce, e prea târziu, îi răspunde, mărind pasul.
-Mi-am uitat și puloverul, mi-e frig.
O ia pe după umeri. Pășesc în aceeași cadență, ea gâfâie, el e departe.
-Știi, nu aș vrea să merg acolo.
El se oprește, o privește consternat și nu înțelege.
-E singurul loc în care vreau să merg cu tine și numai cu tine.
-E singurul loc în care nu vreau să ajung.
Se așează pe o bordură înaltă, o ține între brațele lui lungi, ei îi e frig în continuare. Și nici măcar ochelarii de soare nu-i are la ea. Orașul vuiește de tăcere. Soarele s-a ridicat preț de un deget. În depărtare, crucile mormintelor încep să lucească stins, ca o promisiune fără sfârșit.