Cerul refuza sa ma goneasca, stiind ca am fost tarana calcata de toti. Mai inserat si chiar nocturn, ne vine cateodata revarsarea. Nu stiu cand si cum, dar te surprinde in apusuri nebanuite. E intunericul semintiei incoltite, cand crapa fruntea de intrebari, un drum inceput spre mai departe, un infricosat dialog intre mine si cer. Iata, negura aceea nu se autorecunoaste, iar raului meu ii spun fantana. Cu trupul nesfarsit, cu ochi prelungi reinviind, neantul imi ascunde iubirea pe care o resimt. Drept cum stau iubirea nemuririi, sunt cu totul altceva. Din inima mea infipta-n carne, vesnicia se intoarce inmiit.

Parca ma naste cineva acum? Durerea bucuriei e resimtita de toate izvoarele carnii mele, care curg bland, geloase. Lumea vesniciei e facuta dupa infatisarea mea si as fi nedrept sa spun ca plang. Mai sunt si mai raman putin in calatoria mea, caci vreau sa ii gust din potirul plin.
Am nevoie de timp pentru descoperirea nemuririi si sap din fundul asta de lume dinainte de Facere. Ineditul apostolului este sandaua prafuita si camasa de urzica. El a acceptat nemurirea si moartea. Promit ca atunci cand voi sti si eu cate ceva, va voi spune totul. Cand ai credinta de a modifica scenariul, toate deserturile se vor bucura ca beneficiaza de modificare. E ca si miracolul universului dat de distrugerea si crearea altor stele, sau ca si diminetile noastre. Ce poate fi asa de greu? Intai niste batai de inima, apoi devii un peste in deriva: daca te ridici vei fi distrus de pasari sau de Dumnezeu, daca vei cobori esti inghitit de pestii mari, adica de oameni deja ajunsi.

Divortez de copaci, de munti, de fluturi si nu ma scuz, caci silaba a inceput sa bata. Vorba nemuririi e un vant nebun, care nu taie, ci ma insangereaza. Gasesc nebunia nemuririi, daca am scopul nebuniei. Aflu intr-un tarziu si tinta: sunt alta picatura necesara, si nu stiu daca sa ma bucur de iubirea ce o am sau sa ma intristez de ceea ce imi lipseste.

Sa spui ca ai trecut pe langa nemurire inseamna sa vorbesti in limba ingerului, sa poti face minuni. Acel "atunci" e rasturnat de transformarea din om, cand iubirea ramane. Intrarea in biserica nemuririi e un semn, iar la sfarsit tristetea iti sta sprijinita intr-un bat in pragul usii de biserica. Cine a murit pe rug, s-a inaltat repede, dar asa de rar poposesc astrele peste mine sa ma arda, chiar daca seara ma rog direct la ele, in fata bisericii!

Nu are rost sa mai renasti cand ai trecut prin locul neviilor. Asa simte alpinistul care a vazut ce greu se castiga multumirea. I s-a tarat clipa pana la ceasul hotarat. Si ce sa fac daca mi-a sosit ceasul? Nu pot sa imi neg radacina, dar nici sa abdic la absolut.
Mai bine mor decat sa incetez sa cred in nemurire, caci vreau sa simt viata de dincolo de marginile neantului. Din perspectiva timpului e un avantaj, din altele unghiuri de gandire ar fi o condamnare la nefericire. Ajung la un raspuns, as invinovati, dar nu am nume...