S-au inchis porțile memoriei universului pe dinauntru si nu ma pot tipari. Singurul scop al vietii este deschiderea portilor, adica atingerea propriei lumanari. Fac acest exercitiu pentru ca eu nu sunt batran, ci sunt stravechi, o galactica epava spre lumină. Stiind ca universul se curbeaza numai sub gravitația iubirii noastre, cutia Pandorei se intreaba de ce nu este redeschisa odata cu Poarta Lumii. Sau, sa fie o vraja a dorului de nedefinit?
Cand sunt inchise portile singuratatea mi-o carpesc cu amintiri tocite, cu drumurile asternute in fiecare dis-de-dimineata. In orice clipa imi cad rime uitate din Bacovia și orice vers este asemenea unui semn de întrebare. Sunt un "eu" deschis si cine doreste, poate citi si mai complex. Viața mi se scurge în mod egal pe zile, ca o monotona, dar versurile acestea raman, unele simple, altele mai greoaie. Zi de zi îmi vorbesc precum face copacul cu fructul sau si imping extremele spre deschiderea de porti. Cheia o gasesc tocmai cand recunosc ca silueta de copac ce tanjeste spre inflorire este a mea, dar greutatea rezida in aflarea gaurii cheii.
Cum sa ma lumesc în tot ce ne-a fost dat? Poate ca asa ne-a fost dat, fiecare de o parte a lumii, dincolo de porti. Rezemat acolo, de a mea parte a lumii, incerc sa imi rastignesc fruntea de cerul peste care au țipat tunetele. Intrucat in vecie fulgerele casca orice ochi inlacrimat, realizez cine sunt: o cicatrice, o urma a unui cui in care a calcat istoria in goana sa prin cel ce am fost. Printre rugaciuni necredinta ma parfumeaza cu flori de crin. Rugaciunea m-a invatat ca orice placere lumeasca e o negativa.
Nu mi-a fost usor sa ajung sa bat la inalte porti. M-am rostogolit cu frenezia stancii lui Sisif, am sfidat ceea ce mi-a fost gravat si astept sa fiu descoperit ca un mesaj imbuteliat in sticla si pierdut undeva, in mare. Asa am trecut prin fiinta si nefiinta cu pasi fictivi si nu stiu unde sunt. Pe harta mea pustie, plutesc în apa tulbure a existentei. Urmele mi-au fost sterse cu migala si ma cer intr-un adanc. Sunt conturat pe cercuri spectrale, pe ravase ce duhnesc a speranta. Sa fie aceasta una dintre portile universale sau e alta articulatie fugara, alta Fata Morgana?
Dar timpul meu e masurat si toate mastile pe care le-am crescut mi-au cazut la picioare. Am calcat cu greutatea bucuriei eurile imprumutate si schimbate. Cu toate aceste eforturi minimale, poarta s-a inchis tocmai la vremea cand floarea de lotus se dezvolta intr-un interior curat. Parca toate au acum un rost cand stiu ca Dumnezeu e blocat dincolo de porti, la Uniunea Scriitorilor. Si daca gresesc, daca nu o fi asa, atunci vreau sa fiu mosit sau scris din nou, numai acolo, dincolo de porti.