Castele de nisip

E luni si incep saptamana deja obosita. As vrea sa stau undeva, dar toate scaunele de pe peron sunt ocupate. Lunea am intotdeauna un sentiment de neimplinire, toate sperantele, toate planurile pentru weekend imi par lunea copilaresti. Niciodata nu apuc sa fac tot ce mi-am propus, asta nu ma impiedica sa-mi fac in fiecare vineri altele.
Niciodata metroul nu vine la timp cand te grabesti, pe-asta tot Murphy a scris-o, in fine daca n-a scris-o, asa e! Cine-o fi , de fapt, Murphy asta??? Iar ajung tarziu la cursuri, dar uite ca vine un metrou, oh, no, nu e al meu! Fataindu-ma pe peron in incercarea de a ma calma, privirea mi-a ramas fixata pe doi indragostiti. Prea tristi! In fine, recunosc, nici eu nu revarsam de fericire, dar ei? Fata parea atat de trista si sfarsita. Era frumusica, m-a izbit in primul moment corpul ei sculptural. Avea tot ce-i trebuie unei femei sa suceasca gatul oricarui barbat! Bluza ei bleu ciel, de bumbac fin cu elastan, mulata pe bust, destul de indraznet decoltata atragea privirea oricui. Perfectiunea uimeste pe oricine nu mai crede in ea! Fustita ei mini, de un verde prazuliu, avea fermoarul usor deschis pe o pulpa, atat cat sa duca cu gandul spre visare. Nu mai mult. Cred ca daca baiatul ala ar fi plecat atunci de langa ea, l-ar fi inlocuit imediat cineva. Parul ii era ondulat, scurtut si fardul discret ii dadea un aer mult mai matur. El parea mai copilaros, desi la o privire atenta aveau cam aceeasi varsta. Douazeci? Se tineau de maini intr-un anume fel care m-a uimit, adica ea il tinea de ambele maini, de parca era prizonier. M-am gandit la asta pentru ca , la un moment dat el a stranutat si n-a avut nici o mana libera sa-si duca la gura, consumandu-si stranutul in umarul lui drept, curbat cumva cu mana usor ridicata. Taceau, oftau din cand in cand si daca privirile lor se intalneau, imediat unul din ei se uita in alta parte sau lasa privirea in jos. Mai mult el. Parea si el trist, dar tristetea ei era ceva induiosator, poate pentru ca era atat de frumoasa? Nu stiu.. frumusetea nu-i de-ajuns sa fii iubita, dar sigur e un punct in plus in orice relatie, pana la un alt punct...cand... Pareau loviti de destin, care-i adusese in fata unei rascruci. Se intamplase ceva, un ceva care a schimbat totul, care le-a smuls de pe chip surasul acela plin de speranta pe care-l are orice indragostit, la inceput. Sunt sigura ca se intamplase ceva, cum intotdeauna se intampla ceva intre indragostiti.
Visele, coboara lin pe pamant, intrupandu-se intr-o persoana reala, cu personalitate si capricii, cu defecte la care nici nu te gandeai inainte. Usor, iubirea noastra urcata de vis pe piedestalul idealului incepe a misca si coboara spre noi, o fiinta in carne si oase, o fiinta! Cu nevoi si slabiciuni, care nu mai pastreaza aura aceea pe care i-o faureste in noptile pline de nesomn in care ne faurim visele. Nu stiu de ce atunci am avut senzatia unui tablou frumos, imperfectiunile se vad cu usurinta cand esti prea aproape de el. Oare dragostea, sa ramana frumoasa trebuie privita doar de la distanta, cum privesti un tablou? Pareau intr-un asemenea moment, cand priveau imperfectiunile darei de ulei pe panza. Poate ca asa e, uneori si in iubire, daca te departezi un pic, o vreme, vezi iar frumos tabloul. Sau alt tablou, in fine…
De ei depinde totul acum. Vor putea sa-si transforme torentul acela care i-a adus impreuna intr-un izvor calm de iubire ? Vor reusi sa curga impreuna?
In sfarsit, inca un tren! Iar? Nu e al meu, am pierdut primul curs precis! Din sens opus venea alt tren, scartaind jalnic, aducand cu el un vanticel placut, din tunel.
El, baiatul- prizonier, a trecut de mine, aproape ca m-a atins si a alergat la trenul lui, ea a ramas in vagonul din fata mea. O vedeam prin geamul vagonului, oare chiar era atat de frumoasa sau tristetea iubirii ii dadea aceasta privire nepamanteana? Si-a ridicat mana, a lipit-o de geam, in cel mai tandru gest pe care l-am vazut in vreodata. Asa, ca si cum ceva, un geam ii despartea si el ar fi putut sa lipeasca mana lui de cealalta parte a geamului. O lacrima isi facea drum cu greu spre urcusul pometului ei stang, lasand in urma o dara fina, ca o poteca pentru alte lacrimi care vor veni negresit. Apoi cazu in gol, pepodeaua vagonului. M-am uitat la el, o privea lung, parca pentru ultima oara. Trenul ei a plecat primul si ea ramasaese cu mana pe geam pana cand s-a pierdut in tunel.
M-am intors imediat sa-l vad pe el, parea mai degraba usurat! Tristetea ii disparuse brusc de pe fata. Oare o iubea?
Iata si trenul meu, care a venit mai degeaba, pentru primul curs as fi vrut sa ajung la facultate. Usile s-au deschis larg. Am pasit intr-un tren plin ochi de oameni prea tristi , de parca ma alaturasem unui cortegiu funerar. Aveam senzatia ca nimerisem intr-un cavou, nu intr-un vagon de metrou. Poate erau doar absenti, poate ramasesem eu cu tristetea celor doi in gand si ma gandeam ca ficeare din cei de acolo purta in suflet atatea povesti de iubire! Unele vii, altele apuse, pastrate cu grija in sipete scumpe cu pietre de opal, reflectand amintirile in prezent cand te astepti mai putin.
Iubiri, adevaratele daruri ale vietii...As fi vrut sa le vorbesc, sa le tin un discurs! Sa le spun ca suntem inca vii, ca mai putem iubi, ca tot ce nu te omoara, te intareste, sa le povestesc, sa-mi povesteasca, sa impartasim. Dar nu, fiecare invata din propria-i suferinta, nimeni nu-si deschide sipetul usor. Si nici oricui. Comisesem cumva un delict, privisem in sipetul celor doi indragostiti de pe peron. Singura mea scuza era ca fusesesem realmente impresionata de atata tristete. Sigur o traisem si eu, dar nu mi-am vazut-o niciodata zugravita pe chip. Si mi-am adus aminte de el, de seara in care ne-am despartit. Nu pentru ca am fi avut vreunul din noi pe altcineva, pur si simplu am avut taria sa recunoastem ca nu mai era nimic din ce ce unise candva..."pentru totdeauna", cum isi zic adeseori indragostitii. .Atunci am inteles pentru prima data in ce stare de vesnic provizorat traim. Ceea ce azi pare etern, maine ar putea fi naruit intr-o clipa. Castele de nisip. Echilibrul in viata e atat de fragil, incat bietul nostru suflet ajunge fara voie saltimbancul trist si obosit, intocmai ca ei, cei atat de tristi care ma insoteau acum in vagon. Nu lipsisem la cursul de empatie. Fara vreun motiv anume m-a apucat o tristete si-mi venea sa plang, de mila lor si a mea. Am coborat, imi abtineam cu greutate lacrimile inaintand pe scara rulanta.Ajunsa in strada, am hotarat sa nu ma mai duc la cursuri. Prea multe amintiri ma copleseau, eram prea tulburata. Oare el ce mai face? S-o gandi din cand in cand la mine? Cate nevoie avem de stabilitate! Ce e stabil in viata noastra? Nimic, daca e sa fim sinceri. Dar, vai, cate de ipocriti sunem, chiar si fata de noi…e scuzabil, daca a sta ne ajuta sa traim…Totul e intr-o vesnica transformare, prefacere. Cum de avem pretentia sa ramana la fel oamenii din jurul nostru, cand noi ne schimbam in fiecare zi, atitudinile, preferintele, visele…Si da, chiar presupunanad ca in jurul nostru multe ar ramane neschimbate, tot nu ne-ar satisface pentru multa vreme. Ce fiinta complexa si omul asta! Poate ca asta ne omoara, suntem prea sofisticati! Citeam ceva pentru un examen ca starea de echilibru nu e benefica evolutiei noastre, ca psihiciul nostru rupe voit echilibrul pentru o reorganizare la nivel superior. Ca atunci cand facem ceea ce nici noi nu intelegem, forte din inconstientul nostrum comploteaza pentru schimbare. Si-atunci actionam impotriva ratiunii, astfel incat nu mai stim noi insine ce sa creadem despre noi, dar sa mai dam socoteala altora pentru faptele noastre! Daca e nevoie, chiar inventam logici si ratiuni pentru a ne justifica faptele in fata altora, dar, de fapt, nu stim nici noi ce ne-a apucat. Ca si cum noi, cu buna stiinta actionam impotriva noastra, fara sa ne pese de vreo consecinta. Cu orice pret adica…
M-am oprit la o cafenea, am comandat un expresso si placinta mea favorita cu branza de vaci si stafide. Eu cand sunt trista, de obicei ma rasfat cumva si ajuta intotdeauna. Niciodata n-a dat gres reteta mea. Mi-am ales o masuta la geam, cu fata de masa verde -speranta?- cu doua scaune de rafie si priveam, pe ganduri, prin geamul prafuit, vitrina animata a lumii. Spectacolul vietii! Pentru o clipa intrasem acum in spatele scenei si contemplam viata din umbra…Dar viata nu permite nici un fel de repetitii, totul in viata e “pentru prima data”.Cand ai invatat in sfarsit rolul, se schimba distributia sau piesa… Ma imbatasem cu apa rece, totul fusese o iluzie, credeam ca m-am calit in valtoarea vietii. Dar de fiecare data am suferit la fel…Singura diferenta e ca parca am invatat sa accept cumnite ceea ce mi se intampla. Ce-a mai ramas din fiinta rebela care eram? Oare ma invinsese si pe mine viata si inca n-aveam curajul s-o admit? Rebel in fata destinului nu poti fi niciodata…
Seara m-a prins tot acolo, numarandu-mi castelele de nisip.