Viața, natura

Eternitate: mă mir cum de-am putut rosti acest cuvânt de-atâtea
ori, fără a ajunge să-mi pierd mințile. Emil Cioran

Ecologia nu prea are legătură cu poezia, chiar poezia are o enormă funcție ecologică, chiar și prin menținerea în inefabil a imaginilor din natură. Că văd și simt natura arzând, asta, cred, nu-i un bai prea mare. Recunosc, n-am o imaginație (poetică) debordantă, însă reușesc să mă mențin într-un orizont de trăire al vârstei adolescentine. Poate veți spune că scriu poezie la o vârstă când poezia, ca artă, este încă inocență pură, trăire (unică ?) a unei expe-riențe de descoperire a lumii încercate de miracol. Însă eu vă voi răspunde că important pentru un poet (?) – tânăr – este să reușească să transfere o asemenea trăire în cuvânt, să-l lase pe acesta cucerit, fără eforturi și fără căutare specială, de farmecul existenței netrucate, de sentimentul conștientizării dat-ului existențial propriu. Recunosc, în final, sunt un sentimental, asemeni altor tineri născuți sensibili și care fac, prin nu știu ce dinamică, prin nu știu ce demers, prin nu știu ce chimie, fac deci din propria sensibilitate o dezinvoltură. O dezinvoltură ce prinde în vârtejul ei existență și cuvânt deopotrivă. Dezinvoltura, poate nu știați, duce de multe ori spre circumstanță, găsită (aceasta) în diurn și în cotidian, în gestul insignifiant ce se încarcă de simbol, iar circumstanța mă poartă spre descoperirea sinelui.
Sentimentul anotimpurilor, natura ca experiență a unei trăiri interioare, existența cotidiană, diferența dintre ideal și realitate – o realitate ce se supune de cele mai multe ori esteticii urâtului, - sunt teme care se confruntă cu gândurile mele în paginile mâzgâlite cu inconștiință. Ludicul îmi asigură, mai degrabă, deocamdată, o discretă bucurie a trăirii, poate un joc gratuit și inocent, ca un șotron, decât o evadare din decepție. Dar decepția privește din versuri și ritmuri. Anotimpul transfigurării (toamna) nu e totuna cu cel al coborârii spre vârsta iernii. Sunt fascinat, poate, de lucrarea poetică a naturii, ea parcă prin mine își subli-mează simbolurile vegetale, se metamorfozează. Poate din acest motiv, în acest cadru al metamorfozării, multe din texte par “înscenări” hrănite de asociații de cuvinte și imagini neașteptate, șocante, care proiectează existența în inefabil, uneori într-un inefabil celest, salvator, alteori patetic, grotesc, terifiant.
Concluzia? N-o știu. Oricumn nu există, atâta vreme cât nu văd nici un final.