Intr-o buna dimineata, m-am trezit hotarat: astazi nu voi rata intalnirea cu el, Soarele... trebuie sa prind rasaritul. De atitea ori lipsisem de la aceasta intalnire, incat mi-era si rusine sa dau ochii cu el... care de fiecare data ma astepta, zambitor. Mi-am pus palariuta mea de sarbatoare si am plecat, pe cand zorii incepeau sa se iveasca si afara toate erau inca scaldate in negura binefacatoare a noptii, sub a carei acoperire statusem si eu pina atunci. Era destula vreme pina cand el va veni acolo, asa ca nu ma grabeam... mergeam cu pasi mici spre locul nostru de intalnire, la marginea orasului, pe culmile dinspre Valea Sperantei, unde era Cetatea Veche. Acolo stiam sigur ca el ma va cauta, cum stiam ca ma cauta in fiecare dimineata... si eu, mic si prostut, batran lenes ce eram, am lipsit de fiecare data de la intalnire. Dar astazi nu va fi asa... gandeam eu. Stiam ca trebuie sa fie o zi speciala, de aceea am vrut sa-l salut inainte sa inceapa ziua... Si toate din jur imi aratau ca e o zi speciala. In drum spre Cetatea Veche, am trecut prin parculetul nostru... ce mult timp trecuse de cand am mai fost pe aici. Uitasem cat era de frumoasa aceasta oaza de verdeata... Dar am redescoperit-o atunci, cand ma duceam la intalnirea cu el... M-am oprit aici cateva clipe... sa salut din priviri luna, ce se ducea grabita la culcare... si s-a dus... Acum pamantul era teritoriul nimanui. Soarele intarzia sa apara, ascuns dupa o perdea de nori, iar luna tocmai isi terminase veghea. Parca as fi fost singurul cetatean al unei tari abandonate, asa m-am simtit cand am ajuns la Cetatea Veche... Nici un suflet nu era in jur... doar de undeva, din departare, se auzea o mierla care-si invata puiul tainele muzicii. Am cautat turnul cel inalt, ca vad cat mai bine aparitia lui... Si m-am asezat, mi-am pus palariuta intr-un cuier improvizat dintr-o grinda veche de sute de ani... si am asteptat. Credeam chiar ca nu mai vine.. tocmai astazi, cand, in sfarsit, am gasit timp sa-l salut si pe el.. intarzia destul de mult. Dar, mi-am dat seama ca trebuie sa soseasca... pentru ca picla neagra a inceput sa dispara... Iar ghemotoacele cenusii de pe cer, care ar fi vrut sa se cheme nori, au inceput sa se imprastie, lasand loc norilor adevarati, albi, pufosi... cu forme care de care mai hazlii, parca special voiau sa ma inveseleasca, sa fiu vesel cand va aparea el... Si.. iata-l... Soarele. Si-a trimis inainte cateva raze, sa vada daca totul este in regula pe bolta cereasca... iar dupa ce acestea au trecut printre nori si i-au tras de limba bine, a inceput si el sa se inalte... La inceput era de un rosu aprins, parca atunci iesise din focul Iadului... Dar nu avea cum, caci el nu are ce cauta in Iad. Roseata era altceva... era fragezime... arata cat de tinar era inca timpul, caci era foarte devreme... Pe urma, treptate, dupa ce s-a mai inaltat un pic si a inceput sa arunce ocheade padurilor, caselor... a vazut si orasul ce era chiar in spatele meu... si m-a vazut si pe mine. Nu sunt sigur, dar parca s-ar fi bucurat... pentru ca indata si-a revarsat intreaga-i caldura asupra mea... si m-a inconjurat intr-o lumina placuta si calda, ce imi mangaia sufletul si parca ma smulgea de atunci si acolo si ma trimitea undeva unde timpul nu avea sens... si nici spatiul. Nu mai auzeam nimic, nu vedeam nimic decat acea lumina rosie, datatoare de viata, ce ma inconjura. Treptat, treptat, din rosu a inceput sa devina portocalie, culoarea veseliei.. Si intr-adevara, acea lumina era veselie si voie buna... am inceput sa zambesc, iar sufletul meu radea ca un copil... Nimic si nimeni nu mai exista, decat fericirea... Fericirea aceea absoluta, care stiam ca va pleca dupa aceea de la mine.. dar nici macar nu ma gandeam la asta, ci ma scaldam in apele ei... pentru a ma impregna de ea pe tot restul timpului... As fi vrut sa strig, sa cant, sa zbor... ma simteam paralizat... si fericit. Dar totusi, as fi vrut sa fac ceva pentru a pastra acea fericire langa mine, nu voiam sa o las sa se duca... Treptat, treptat, din portocaliu acela vesel lumina a devenit aurie... culoarea sperantei... daca speranta ar acvea culoare. Acum eu nu mai existam in acea lume, eram undeva in paradis... iar lumea parca nu mai exista nici pentru mine, dar nici pentru el, Soarele. Da, da... El era numai al meu acum.... numai pentru mine isi varsa razele aurii asupra pamantului, doar pe mine ma lumina, pe mine ma invelea cu scutul sau protector. Intr-un tarziu si-a adus aminte ca mai exista si altii si, cu parere de rau, s-a inaltat de-a binelea deasupra lumii... m-a salutat de despartire, printr-o ultima nuanta a luminii ce ma invaluise... un alb aprins, ca sa-mi arate ca pe el nimic nu-l poate pangari, deci nici eu, asa ca nu trebuia sa ma tem de atingerea sa... nu trebuia sa ma feresc de el, caci oricum nu puteam sa-i fac vreun rau, vrut sau nevrut... Pe urma, brusc, lumina ce ma invaluia doar pe mine s-a intins asupra lumii intregi. De unde pina acum eram inchis intr-o cutiuta mica, intr-o lume de sticla in care nu existam decat eu si acea lumina, ce ma invaluia... acum, brusc, zidurile au fugit de mine... Zidurile de lumina s-au indepartat atat de mult incat abia le mai vedeam... lasand si restul lumii sa intre in cutiuta mea. Si eu tot continuam sa zambesc, privind acum la el, ce era sus, departe... si la norisorii ce fugeau din calea sa. Apoi, mi-am coborat privirea in jos, drept in fata... spre Valea Sperantei, care era acum o mare de verdeata... ce parca ma chema sa o salut si pe ea. Ce castigasem? Am stat cateva clipe sa ma gandesc... castigasem cateva minute ce nu se puteau pretui nici macar in aur, sau poate ore ce pareau clipe... nici nu stiu cat timp trecuse, cat timp statusem imbratisand acea lumina... si nici nu voiam sa stiu... Castigasem o amintire ce imi va tine de urat in clipele cenusii ale zilei si zilele cenusii ale vietii... Castigasem speranta... ce urcase din Valea Sperantei pina la mine in suflet... Dar, castigasem si gustul amar al regretului... de care insa se poate scapa repede, indulcindu-l cu amintirea fericirii. Da, regretam ca el, Soarele, nu a putut sa fie doar al meu, pe veci... regretam ca nu am putut sa opresc timpul in loc si sa raman in acea lumina toata viata. Dar, macar, aveam amintirea acelei clipe... Da, puteam sa vin si a doua zi, sa-l caut din nou pe el si sa-l astept... dar... nu voiam sa distrug o amintire atat de speciala prin transformarea ei in rutina, prin spargerea ei in mici elemente, lipsite de valoare... M-am scuturat brusc si am alungat gandurile astea... acum puteam sa le inving imediat, caci prin intalnirea cu el castigasem noi puteri... asa ca am alungat gandurile cenusii ce incepusera sa roiasca in jurul meu si m-am ridicat alene, mi-am luat palariuta din "cuier" si, dupa ce am aruncat o ultima privire in Valea Sperantei, un ultim suras spre nori si un ultim salut spre Soare... m-am intors in oraselul meu micut... pe acelasi drum pe care venisem. Vedeam cum, chemati de lumina Lui, oamenii incepeau sa se trezeasca, animalele la fel... tot orasul isi incepea forfota lui zilnica, incepea VIATA. Am ajuns acasa linistit... impacat cu mine si cu lumea, multumit... nu fericit, dar cu amintirea fericirii... Si, dupa ce am mai privit o data spre cerul de un albastru perfect, dupa ce am mai zambit o data, privind in jurul meu la orasul ce acum vuia... am coborat linistit in intunericul mormantului...
Aveam amintirea fericirii, care ma ajuta sa lupt cu el... asa ca puteam ramane inca o suta de ani acolo... in mormantul meu rece.