Drumuri


Mi-aduc aminte de alte vremuri, ca si azi dar totusi diferite, cand stateam la rascrucea aceea de drumuri, numita de batrani "Foarfecele". Poate ai auzit de ea, de legenda ei, poate chiar ai si trecut pe acolo... Eu nu stiu de cand stateam acolo. Poate ca acolo m-am nascut, poate ca pur si simplu acolo am fost abandonat, prunc fiind si am ramas sa cresc acolo, ca un fruct al naturii, ce mi-a fost mama. Nu stiu... eram prea mic si prea visator sa-mi aduc aminte acum de inceputuri. Dar tin bine minte insa acele drumuri prafuite, strajuite de doi plopi inalti ca doi flacai si de un batran nuc, ce parca-si privea feciorii harjonindu-se in bataia vantului. Parca erau acolo de pe vremea Facerii si poate ca vor fi acolo si la Apocalipsa, daca rautatea oamenilor nu se va atinge de ei. Tin minte,de asemenea, acea fantana parasita in care trecatorii aruncau banuti spre a avea noroc la drumul ce-l aveau in fata.... fantana care ma tinea pe mine in viata, cu putina apa ce mai ramasese in ea. Aveam un pact, eu si acea fantana. Ea imi dadea racoarea apei in zilele dogoritoare de vara, iar eu aveam grija de ea cand vantul ii musca din zidarie, cu rautatea cu care musca el si din oameni si din lucruri. Iar in unele nopti de vara senine, cand toate dormeau si nici macar innima nu mai imi batea, ca sa nu trezeasca somnul lumii, visam ca eu sunt fiul acelei fantani, vedeam cu ochii sufletului cum, intr-o noapte cu luna plina un inger din Iad pune un cosulet de rachita in ciutura fantanii si vrea sa-l coboare in adancurile apei pe vecie. Dar parca fantana refuza sa-i dea ascultare, parca ar fi vazut ca acel cosulet purta o povara pretioasa, ce acum oracaia ca o broasca, in timp ce privea cu ochi veseli spre cerul instelat de deasupra-i... Poate visele astea care se tot repetau erau doar amintiri ingropate adanc, poate chiar eu eram povara acelui mic cosulet de rachita, ce mai este si astazi... sau poate ca visele erau doar amintirile altcuiva, care nu avea cu cine sa le impartaseasca, asa ca ele trecusera in mine. Nu stiu... niciodata n-am stiut raspunsul la intrebarea "de unde vin"... desi el e in mine si uneori aud cum ma cheama... totusi ma temeam sa il cercetez, ma tem sa ii ascult glasul si ma voi teme sa-l privesc in ochi. Ehei, si ce viata aveam eu acolo la umbra nucului, tatal meu adoptiv... In fiecare zi ma jucam cu plopii, fratii mei si ascultam povestile nucului, uneori incercam sa prind vantul ce-i umbla printre frunze,dar de fiecare data reusea sa ma pacaleasca. Era coltisorul meu de Rai acea rascruce de drumuri, era singura lume pe care am cunoscut-o si eram o parte din ea, asa cum si ea era o parte din mine... mai este si astazi chiar, desi a murit de mult. Si vara, pe zi, apa din fantana ma apara de dogoarea soarelui viclean si suparacios, iar noaptea nucul ma primea in bratele sale si ma legana usor pina adormeam cu ochii spre stele... ce parca clipeau dupa ritmul si dorinta inimii mele. Iar iarna tot el, nucul, imi era leagan si scut impotriva gerului, caci ma cuibaream intr-o scorbura ca jivinele... si pina primavara dormeam somnul celor drepti. Si, ca sa nu ma simt singur, din cand in cand Dumnezeu imi mai trimitea cate o fiinta omeneasca in cale, cate un calator pe acele drumuri de tara prafuite si umblate foarte rar. Si el sau ea, facand popas la umbra nucului si racorindu-se cu apa fantanii, mai imi povestea ce lucruri sunt in lumea asta mare, de ma miram si eu cate-au mai nascocit oamenii, sau imi spunea de necazurile, visele si nazuintele sale,de ma miram cat de ciudati, de nestatornici si uneori chiar egoisti sunt oamenii. Imi placea atat de mult sa-i observ si sa-i ascult pe cei ce-mi treceau prin lumea mea, prin coltisorul meu de Rai, prin viata mea... Toti erau unici, fiecare fiinta ce avea drum pe-acolo era diferita de cea dinaintea ei... si in toti parca vedeam si bune si rele, ma bucuram de cele bune si ma prefaceam ca nu le vad pe cele rele. Treceau uneori ciobani cu oile, oameni simpli, ce ma incantau cu doinele lor si cu povestile pe care le stiau din mosi stramosi... alteori trecea cate un invatator ce se muta cu post cu tot dintr-un satuc in altul, dupa voia comenduirii... Si acesta ma incanta cu povestile lui, cu minunile pe care putea sa mi le arate, imi placea cand imi povestea despre miile de stele si galaxii ce brazdau cerul noptii, sau despre cate lucruri nebanuite se pot ascunde intr-o simpla picatura de apa... cand imi povestea despre drumul lung strabatut de o simpla picatura de ploaie sau de sange, cand imi arata minunile din cartile pe care le avea cu el, despre magia literelor si rasunetul cuvintelor, si despre tot felul de lucruri ce ma bucurau, ce-mi faceau inima sa bata si mai tare, si mai cu pofta... Uneori treceau pe acolo lautari, cu cantecele lor vesele, ce ma faceau sa dantuiesc cu pofta pe marginea fantanii, alteori treceau calugari sobri, cu vesmantul lor lung si barbile lor pina la pamant, ce imi vorbeau despre lumea sufletului, a credintei, despre Dumnezeu si Sfantul Petru si despre frumusetea Raiului si chinurile Iadului. Si fiecare om care trecea pe acolo imi lasa cadou, la despartire, o particica din sufletul sau, din firea, inima si gandurile sale. Si de la fiecare invatam cate ceva, ca sa pot sa-i arat urmatorului ce va sa vina. Si eram mereu intr-o continua schimbare din cauza lor, fiecare isi lasa o amprenta magica asupra mea, transformandu-ma, chiar si pentru o clipa, in el. Dar nici unul nu ma chema pe drumul lui, nici unul nu se oprea langa mine, si ramaneam iarasi acolo in "Foarfece", cu lumea mea, in timp ce ei isi urmau drumul linistiti si cu bagare de seama. Iar eu ramaneam cu amintirea sa vie in sufletul meu si cu invataturile sale adormite in mintea mea... privind la cerul instelat si incercand sa-l uit. Si asa au trecut ani in sir, si timpul parca statea pe loc, sau mergea atat de repede incat uitase sa ma priveasca si pe mine... si nu imbatraneam dar nici nu intineream, nu deveneam mai bun dar nici mai rau, ci doar ramaneam eu, acelasi, eu cu noptile mele, cu verile, iernile, primaverile si toamnele mele, eu frate cu plopii si fiul fantanii, eu cel alintat de nuc. Dar, intr-o zi de vara, toata lumea mea avea sa se schimbe. Ploua cu picaturi mari cat rubinele si dese ca respiratia unui om fugarit de lupi prin padure, iar eu stateam sub coroana nucului si ma temeam ca nu cumva un fulger sa cada pe mine si sa-mi schimbe visul ce era viata mea de pina atunci intr-un cosmar. Si priveam cand inspre ceruri, cand pe drumurile ce se intalneau in fata nucului, biciuit de ploaie si vant, incercand sa chem soarele sa lumineze din nou. Dar n-am reusit... toata ziua l-am strigat, pe diferite nume, dar bietul soare parca se speriase de omenire si s-a ascuns printre nori. Si a plouat pina seara, si nu se mai oprea ploaia, nu se mai oprea marsul ritmic al picaturilor de ploaie pe frunzele nucului, in timp ce apa rece imi intra in oase si-n suflet, iar fulgerele bateau ritmul. Am atipit, frant, intr-un somn zbuciumat ce se transforma in fiecare secunda intr-un cosmar mai groaznic... pina cand, trezindu-ma speriat, am observat o mogaldeata ce venea grabita pe unul din drumuri. Parea o furnica ce si-a pierdut musuroiul si fuge grabita sa nu fie inecata... S-a apropiat de nucul meu: era un copil. Un copil, nici prea mare, dar nici prea fraged... si apa-i siroia pe obraji, impreuna cu lacrimile lui. Sarmanul de el... poate se pierduse, poate nici nu avea unde sa se duca si sigur era ca si mine speriat de ploaie. I-am intins mana si i-am spus cateva vorbe calde, luandu-l in culcusul meu... Si parca vedeam cum adoarme teama din privirea lui aceea speriata, privire de catelus ud sau de miel dus la taiere, nici eu nu tin minte prea bine. Cert este ca, dupa ce s-a mai linistit si a adormit, dupa ce am trecut peste noaptea aceea umeda, ploaia s-a oprit si dimineata soarele a rasarit la fel de zambitor ca si altadata peste lumea mea, parca i-ar fi trecut toata supararea. Mi-am lasat noul prieten sa doarma linistit in culcusul de frunze si m-am dus sa le spun "buna dimineata" plopilor si fantanii. Dar, pe cand numaram baltoacele din drum, calculand cu zambetul meu de copil cam cat timp le-ar lua sa se usuce iarasi, m-am trezit cu el langa mine. - `mneatza, mi-a zis. Si zambea atat de frumos, si era atat de firav, dar avea o privire atat de puternica incat nu puteam intelege cum un parinte ar alunga un astfel de copil de langa el... cand acest copil putea fi oricui sprijin, putea insenina orice viata si putea chema Raiul si ingerii din ceruri sa vina aici pe pamant, printre noi oamenii, sa ne invete ce este bunatatea. Si ce voce avea.. o voce care-ti patrundea pina in suflet si, fara sa vrei, vedeai ca ti-a furat un zambet... un zambet ascuns, pe sub mustata daca o ai sau un zambet deschis, sincer, un zambet al ochilor sau doar al sufletului... dar un zambet. Si cate zambete furase acest copil... nici nu indrazneam sa incerc a ghici sau a calcula. - Buna dimineata, i-am raspuns. Ai dormit bine? Ia sa te vad, n-ai racit cumva? Stranuti? Mai esti ud? - Nu te simti singur? A raspuns el la toate intrebarile mele cu o voce ciudata, care isi gasea rasunet adanc in suflet. Ai aici coltisorul asta de Rai, a continuat, si parca totusi ii lipseste ceva. Nu-i asa? Nu iti vorbeste inima in fiecare seara cu o voce atat de slaba incat probabil nici nu o auzi? Nu ESTI singur? Ce ciudat... abia acum cand imi spunea imi aduceam aminte de soaptele ce le auzeam in miez de noapte, pe cand norii treceau fugand prin fata lunii, ca un voal ce se desprinde de pe fata miresei... Si abia acum imi aduceam aminte de o durere ce o uitasem, sau poate ca n-o simtisem cu adevarat niciodata. - Dar TU de unde stii? Cine esti? Ce vrei de la mine? I-am raspuns suparat, cu o voce care pe un altul l-ar fi ingrozit. Dar pe el se pare ca l-a amuzat, caci mi-a zambit si mai tare... - Am venit sa-ti tin de urat... am venit sa iti arat ce e in inima si in sufletul tau... Nu l-am mai intrebat cine era si de unde vine... nici pina astazi nu am aflat asta. Mi s-a parut atat de logica si naturala explicatia lui incat am acceptat-o, asa cum accepti cand ti se spune ca soarele apune in fiecare seara. Totusi, a avut dreptate. Coltisorul meu de natura de acolo de la "Foarfece" im paruse un Rai pina atunci. Dar, dupa venirea lui, parca a devenit Raiul insusi. Mi-a aratat o multime de lucruri pe care nu le stiam, m-a invatat o limba ce nu se vorbeste pe lumea aceasta si pe care nu o auzi cu urechile, limba sufletului... Era ciudat... parca era fratele meu mai mare si intelept, care venise sa imi deschida ochii si sa aiba grija de mine... cand de fapt eu eram mult mai mare decat el, eu il adapostisem pe el... dar totusi el nu era om, ci inger... sau cel putin asa imi parea. Si toate au fost frumoase in viata mea cea noua, pe care mi-o imparteam cu un fratior, trimis de cineva in calea mea. Pina intr-o zi, intr-o banala dimineata de toamna. Cand m-am trezit, in loc sa-l vad ca in fiecare dimineata langa fantana, vorbind cu ea - obicei ce-l preluase de la mine - nu l-am zarit. M-am uitat in jur si nu l-am zarit... l-am strigat si nu l-am auzit. Si sufletul meu a inceput sa planga... "mi-am pierdut fratele"... "mi-am pierdut ingerul pazitor"... hohoteam eu atunci..... desi poate ca nu era decat un mic diavol trimis sa ma ispiteasca. Intr-o clipa, printre doua lacrimi, am privit de-a lungul unuia din drumurile ce soseau la "Foarfece" si parca am zarit o mogaldeata ce semana cu el mergand incet in departare. Am rugat vantul sa taca si parca i-am auzit vocea chemandu-ma. Parca zicea "Hai, vino, urmeaza-ma, te voi duce undeva unde e si mai frumos, si mai liniste..." N-am stat prea mult pe ganduri... mi-am luat ramas-bun de la coltisorul meu de Rai, de la fantana ce-mi astamparase setea, de la nucul ce ma leganase si de la plopii cu care ma jucasem... si am pornit pe acel drum in speranta ca-l voi ajunge. Dar, lucrul asta nu s-a intamplat in primele zile. Primul popas, la asfintit, a fost cel mai greu...mi-era un dor nebun de lumea mea, de nucul meu... mi se parea ca dupa fiecare fir de iarba se ascunde un lup cu ochi rosii si aveam impresia ca in orice clipa mogaldeata de se vedea pe cer va veni in picaj, transformandu-se intr-un vultur urias si rapindu-ma pe veci din lumea aceasta... N-am inchis un ochi toata noaptea,dardaind asa de frig, acolo la marginea drumului... in timp ce ochii mei uitau sa planga iar in gand murea si se renastea peste cateva clipe speranta... Desi nu l-am gasit, am continuat sa merg... era singurul lucru pe care mai puteam sa-l fac, sa merg neincetat, pina ce-l voi gasi, ca sa-l pot intreba: "De ce?" De ce trebuia sa fiu eu rupt de lumea mea frumoasa, de ce trebuia timpul sa-si aduca aminte si de mine? Totusi... si drumul isi avea placerile sale, alaturi de greutati si necazuri. In fiecare zi gaseam ceva de care sa ma bucur... Uneori era o simpla adiere de vant, ce ma insotea o bucata de drum... alteori un pui de caprioara speriat pe care-l zaream pe cand drumul trecea prin vreo padurice de care nu aflasera vantorii. Nici de lupi nu ma mai temeam, ci ii admiram de departe, le admiram siluetele si noaptea le ascultam cantecele, minunandu-ma dar totusi infiorandu-ma de sunetul lor. Iar vulturul de a carui silueta ma speriasem la inceput imi era prieten, caci mereu il vedeam pe firmament, semet, acolo, in lumea sa de nepatruns... si il salutam de fiecare data, iar el imi raspundea cu cate un tipat ascutit, multumindu-mi pentru salut si totodata avertizandu-ma sa nu incerc a patrunde in lumea lui, caci aripile mi se vor frange si ma voi prabusi pina in Iad. Uneori calatoream prin tinuturi pe care inca nu le privise ochiul omenesc, minunandu-ma si bucurandu-ma de creatia lui Dumnezeu, de toate minunatiile pe care ni le-a daruit noua, oamenilor... iar altadata treceam prin asezari omenesti mai mari sau mai mici, orase si sate, cetati si bordeie, minunandu-ma de asemenea de ce-au putut sa faca oamenii, de bunatatea unora si rautatea altora... Si apoi treceam mai departe, pe drumul meu ce nu se mai termina, desi la inceput am crezut ca nu-i decat o biata infundatura in care imi voi afla sfarsitul. Si asa am calatori, pe asfintite sau in lumina datatoare de viata a zorilor, prin campii si podisuri, dealuri si munti, facand uneori popas la marginea vreunei prapastii ce ducea in miezul pamantului, pentru a admira de sus lumea, ce mi se parea mica, privita de aici, din imparatia vulturului... altadata oprindu-ma la poalele vreunui munte ce parea ca vrea sa-l intepe in coasta pe Dumnezeu, de inalt ce era, privind in sus si simtind cu toata fiinta mea cat de mult semanam noi toti cu niste furnici neinsemnate... asa cum gandeam in fiecare noapte in care faceam popas si stateam treaz uneori, privind cerul instelat si incercand sa aflu daca undeva, acolo, este cineva ce ma priveste si pe mine... calatorul, eu, care mergeam mereu, uneori insotit de vant, de ploaie, sau de soapte... alteori insotit de jivine, dar niciodata de oameni... pe acest drum care pare ca nu se mai termina, dar nici nu ajunge niciodata de unde incepe, fiind mereu altul, in fiecare zi cu lucruri noi, cu bucurii si tristeti noi pentru mine. Si am calatorit asa ani multi... nici nu mai stiu cati, caci timpul a ramas undeva, in urma, de unde plecasem.. tot cautandu-mi fratele trimis de soarta, pentru a-mi gasi linistea. Si l-as cauta si in Iad daca as sti sigur ca e un inger... si sper sa nu-l gasesc in Rai sub chip de diavol, sper ca tot drumul ce-am batut si il voi bate de azi inainte sa nu fi fost in zadar. Dar, poate ca n-a fost in zadar, caci m-a adus in calea ta, straine, si tu acum stii povestea mea si o poti spune mai departe, chiar daca sfarsitul nu i-a fost scris inca... Si de cate ori o vei povesti, tu, drumet ca si mine, adu-ti aminte de mine, de drumul meu, care desi nu este al tau, seamana... adu-ti aminte de mine, cel ce te intreaba:
"Si tu, calatorule... De unde vii? Cine esti? Unde te duci?"