poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2902 .



Drumul spre iad
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [snake ]

2004-06-10  |     | 




Era aproape noapte iar ploaia torențială se potolise la fel de neașteptat precum începuse.Am inspirat cu nesaț aerul răcoros și curat, până am simțit că amețesc.Hainele-mi erau ude, mai aveam doar câteva monezi în buzunar și-mi era foame, dar concentrația de ozon îmi crease o ciudată stare euforică, făcându-mă să cred că totul se va rezolva de la sine, că viața e minunată și că mâine dimineață voi fi un alt om.
Parcarea benzinăriei era goală, la fel și market-ul.Șoseaua se pierdea în noapte, legând un orizont de celălalt, de la apus la răsărit.În liniștea perfectă puteam ghici muzica săltăreață a unui radio hârbuit dincolo de geamurile prăfuite, întreruptă din timp în timp de comentariile idioate ale unui DJ.Urma unui abur de cafea mi-a gâdilat nările, stârnindu-mi pofta.
Clinchetul clopoțelului montat deasupra ușii l-a făcut pe bătrânul vânzător să ridice alene privirea din revista cu coperți roase pe care-o răsfoia plictisit.Știam însă, că mult mai repede ar fi pus mâna pe pușca de sub tejghea dacă m-ar fi considerat o amenințare.M-a măsurat cu ochii lui mici, pierduți în fundul capului sub sprâncenele groase de culoarea cenușii, apoi a continuat să se holbeze liniștit la revista pe care-o tot îndepărta și apropia, încruntându-se.Aproape că m-am simțit jignit.Adică nu puteam eu acum, profitând de neatenția lui, să-i vâr o armă sub nas și să-l las lefter?Dar bătrânul avea dreptate...
Euforia dispăruse, lăsând locul foamei.Am început să străbat culoarele dintre rafturile pline cu bunătăți, gândindu-mă la banii din buzunar.Geaca impermeabilă, deși veche și cam ponosită își păstrase buzunarele interioare uscate.Numai bine.Am strecurat înăuntru un sandwich și o cutie de bere apoi am aranjat-o puțin ca să nu se vadă, după care am ales un pachet de țigări, cel mai ieftin, și m-am îndreptat spre tejghea.
“Îmi pare rău bătrâne, dar trebuie să te păcălesc”, mi-am spus întinzându-i banii.Am încercat să-mi stăpânesc tremurul ușor al mâinilor, dar frigul și oboseala erau mai puternice decât mine.M-a privit ciudat, apoi mi-a întins banii înapoi.
-Păstrează-i.Pun pariu că-s ultimii.
M-am uitat la el de parcă mi-ar fi vorbit într-o limbă necunoscută, apoi m-am întors pe călcâie și-am plecat.
-Hei, omule, n-ar trebui să umbli pe drumul ăsta noaptea, l-am auzit ca prin vis.
Câteva minute după ce părăsisem micul magazin eram încă amețit de parcă primisem o lovitură în creștetul capului.Nu-mi aminteam când luasem banii și țigările, când ajunsesem în parcare, când pornisem prin întuneric pe șosea.Eram furios și umilit.Doar foamea mă făcuse să nu las totul pe tejghea și să plec.”Demnitatea nu face casă bună cu foamea”, mi-am zis mușcând cu poftă din sandwich.Și oare de ce dracu-mi făceam atâtea probleme?Cui îi păsa cine eram, ce gândeam, ce visam?Tot ce conta erau frigul, foamea și somnul și-aș fi dat orice să le potolesc.
Două ore mai târziu regretam amarnic că nu rămăsesem în preajma benzinăriei până în zori.Nu trecuse nici o mașină, nu se auzea nici măcar un greiere iar cerul era negru ca smoala.Sentimentul că ceva nu e în ordine se accentua de câte ori priveam în lungul șoselei încercând să pătrund întunericul, făcându-mă să mă simt mai slab și mai vulnerabil.M-am trezit gândindu-mă la cuvintele bătrânului, ce păreau a căpăta o consistență înfricoșătoare.Oare era vorba de orice drum, sau de ăsta în mod special?
Zgomotul foarte apropiat al motorului și luminile farurilor, m-au luat prin surprindere.Am întors capul și-am împietrit, incapabil să mă feresc din calea mașinii ce gonea spre mine ca o nălucă.
“O, Doamne…”
Când mi-am revenit, capul stătea să-mi plesnească de durere.Preț de câteva minute, mi-a fost imposibil să înțeleg unde mă aflu.Credeam că sunt mort și așteptam să văd îngeri sau diavoli.Am rememorat accidentul, încercând să-mi amintesc ce se întâmplase după.
-Cum te simți?
Vocea străinului m-a smuls din starea de confuzie în care mă aflam, ajutându-mă să-mi revin.Eram într-o mașină, într-o dubiță, întins pe o banchetă.
-Ce s-a întâmplat? am întrebat pipăindu-mi fața cu vârfurile degetelor.
-Ai sărit înaintea mașinii, dar am oprit la timp.E noaptea ta norocoasă, a continuat apoi a râs mărunt, fără umor.
Știam că nu sărisem în fața mașinii, dar nu l-am contrazis.Era noapte și poate că nu mă zărise la timp…Dar apăruse pur și simplu din senin.Ar fi trebuit să-l văd de departe iar în liniștea aceea, măcar să-l aud.La dracu, încordarea mea era de vină.Oricum mă hotărâsem să-i mulțumesc.La urma urmei ar fi putut să mă lase acolo, viu sau mort.
-Încotro? l-am întrebat ghemuindu-mă mai bine sub pătura cu care mă acoperise.
-Spre apus, a răspuns șoferul pe care nu-l puteam zări din pricina spetezei înalte și a cutiilor de carton stivuite între mine și el.Mereu spre apus…
Am rămas pe banchetă, privind întunericul de afară.Ciudat.Deși eram la adăpost de răcoarea nopții, continuam să tremur, chinuit de un frig interior, pe care-l simțeam dureros până-n măduva oaselor.Și nici stomacul n-o ducea prea bine.Poate mirosul greu din cabină era de vină, ori poate răul de mașină, cine-ar fi putut spune?!Aș fi coborât un geam, să iau puțin aer, dar nu vedeam mai nimic.Singura sursă de lumină era cea de la bord, roșie și obositoare iar bricheta cine știe pe unde era!?Am încercat zadarnic să-mi ocup mintea cu altceva, să-mi împrăștii senzația tot mai accentuată de greață.Îmi era rău și trebuia să respir aer curat.
-Domnule, îmi e tare rău, am șoptit chinuindu-mă să nu vărs peste cutii.Oprește și lasă-mă să cobor puțin.
-Îmi pare rău dar am un program de respectat.Ia puțin aer.
Geamul de lângă mine a glisat ușor, lăsând aerul rece să-mi lovească obrajii.
Câteva minute mai târziu mă simțeam mai bine.Durerea de cap persista încă, dar stomacul se liniștise.Nu-mi mai era nici foame, nici frig, ci doar somn, atât de somn că mi se închideau ochii.Am adormit pe banchetă, răpus de oboseală, dar sentimentul de nesiguranță m-a urmărit și în somn, cu vise bântuite de un întuneric umed și lipicios, prin care orbecăiam pe jumătate sufocat.Mi s-a părut că zăresc undeva, departe o lumină, firavă ca o iluzie.Am început să alerg spre ea din toate puterile, conștient că era ultima mea salvare.Picioarele plumbuite parcă, nu vroiau să mă asculte, iar eu mă mișcam greoi, ca printr-o mlaștină, lăsându-l să câștige teren.Înspăimântător, fără formă sau chip, mă urmărea, mă hăituia, apropiindu-se de pretutindeni și de nicăieri.Alergam mereu spre luminița tot mai stinsă, simțindu-i în ceafă respirația de gheață.Era aproape. Era prea aproape…
M-am trezit brusc, scăldat într-o sudoare rece.Slavă Domnului, fusese doar un vis urât. “Am devenit paranoic,” mi-am spus ridicându-mă de sub pătură.Mă simțeam mult mai bine și nu-mi mai era frig. M-am întins după geaca în care aveam pachetul de țigări și berea.Spre norocul meu, nici bricheta nu era prea departe.
-Pot să fumez?
Și tăcerea putea fi un răspuns așa că mi-am aprins o țigară.În lumina firavă a scrumului incandescent, am zărit iarăși cutiile, uitând numaidecât de bere.Cum nu păreau sigilate, iar curiozitatea era ca o a doua natură a mea, am dat una mai aproape, ridicându-i ușurel capacul.Am tras cu sete un fum, îngăduindu-mi să zăresc înăuntru o colecție de fotografii.”Omul ăsta e vreun artist,” mi-am zis, realizând puțin surprins că nu știam nici măcar cum arată.
Am ales una la întâmplare și-am apropiat flacăruia brichetei de ea, având grijă să nu-i dau foc.Apoi încă una și încă una.Le-am lăsat dezgustat pe banchetă și-am scos un alt teanc dintr-o altă cutie, doar pentru a vedea alți oameni torturați, bătuți și violați.”Perverși nenorociți”.Mi-era foarte clar ce se afla în celelalte cutii.Curând avea să se lumineze de ziuă.Era timpul să cobor.Am rămas nemișcat câteva clipe bune, neputând să-mi iau gândul de la fotografii.Toate lăsau să se ghicească o suferință mută, fără sfârșit, făcându-mă aproape să uit că erau trucate.Sau poate nu?!Păreau atât de vii…Ceva, poate mai mult o presimțire stranie, m-a făcut să privesc din nou o fotografie, deși gazul brichetei era pe sfârșite.Am văzut o femeie.Spaima, durerea și neputința zugrăvite pe chipul ei m-au electrocutat.Agoniza.Pentru Dumnezeu, o șuviță sângerie șiroia încet spre bărbie.Era vie.Trăia în interiorul fotografiei și mă implora s-o ajut.Buzele ei s-au mișcat încet de tot.”Ajută-mă” a spus, apoi a împietrit.Am lăsat fotografia să cadă, urmărind-o în drumul ei nesfârșit spre podeaua metalică, apoi flăcăruia s-a stins, cufundându-mă în întuneric.Mirosul puternic mi-a întors iarăși stomacul pe dos, amețindu-mă.
-Ce spui de colecția mea, băiete?
Vocea șoferului a sunat atât de aproape încât i-am simțit respirația în ceafă.M-am întors gata să-l înfrunt, dar nu era nimeni.Atunci m-am gândit că ceva îmi provocase halucinații.La dracu, vroiam să cobor!Chiar înainte de a-mi duce gândul la bun sfârșit am simțit două mâini puternice încolăcindu-se în jurul gâtului meu ca un șarpe.O lumină pală a inundat dintr-o dată cabina și-am zărit o siluetă întunecată, cu ochii fosforescenți de o imobilitate stranie, ce m-a făcut să mă simt asemeni prăzii neajutorate în ghearele unei feline înfometate.Am rămas nemișcat incapabil să schițez vreun gest, ca și când ar fi reușit cumva să-mi blocheze reacțiile, lăsându-mă fără control.Amintirea femeii din fotografie a făcut adrenalina să-mi electrizeze fiecare celulă, ca o undă de șoc.I-am apucat mâinile încercând din răsputeri să mă eliberez, dar cu fiecare mișcare, lațul devenea mai strâns, ca o capcană mortală, secătuindu-mi puterile și sufocându-mă.M-a lăsat să cred că-l pot învinge, slăbind intenționat strânsoarea doar pentru a o spori apoi și mai mult, până când am văzut negru dinaintea ochilor iar mâinile mi-au alunecat moi pe lângă corp.Nu știu cât timp am zăcut întins pe podeaua metalică, dar când mi-am revenit fiecare gură de aer părea un mănunchi de ace, înecându-mă și rănindu-mă.Când am socotit că am destulă putere să-l înfrunt, m-am ridicat în genunchi dar dispăruse.Îmi doream să cred că fusese doar un coșmar dar știam că e cât se poate de real; îl simțeam cu toată ființa mea, privindu-mă, dându-mi târcoale, ca o spaimă fără nume sau chip care te bântuie în miez de noapte la hotarul dintre viață și moarte.
Frica și furia mi-au dat în egală măsură putere iar o clipă mai târziu săream peste cutii, hotărât să-l fac să oprească.Mi-am făcut vânt și, trecând brațul drept pe după speteaza scaunului, am dat să-l prind de gât.Mâna mi-a alunecat în gol prin el.Ba nu.Nici măcar nu mai era acolo; se topise în întuneric, ca o umbră.Lumina a devenit roșie și fierbinte, arzându-mi ochii.M-am repezit înainte spre volan dar m-a apucat de umeri, trăgându-mă cu atâta putere înapoi încât am simțit că-mi pârâie oasele.Contactul dur cu portiera din spate m-a făcut să cred că am să-mi scuip sufletul.Întregul corp mă durea atât de tare de parcă aș fi fost izbit în plin de o mașină.
-Ce mama dracului mai ești și tu, am șoptit încercând să-mi recapăt suflul.Eram ca o jucărie în mâinile unui copil furios.Sau nebun.
-Îmi sunt mamă și tată…a rostit cu glas răgușit ce părea că vine de pretutindeni.Aura lui de foc își pierduse din strălucire, îngăduindu-mi să-i văd chipul.Două cuvinte mi-au venit atunci în minte: răutate și urâțenie.
-Îmi sunt propriul fiu, a continuat apropiindu-se încet.
Ochii lui căpătaseră reflexe sângerii.
-Asta-i pentru toți trei, am șuierat printre dinți trântindu-i un bocanc în plină figură cât am putut de tare apoi m-am repezit spre portiera din spatele meu, încercând s-o deschid.Am auzit zgomotul cutiilor dărâmate și-am înțeles că-mi câștigasem câteva secunde, dar blestemata de portieră era blocată.
-N-a fost frumos din partea ta Johnny, băiete, i-am auzit glasul atât de aproape și de nepământean încât mi-am simțit părul ridicându-se pe ceafă.Ar trebui să-mi arăți ceva mai mult respect.
-Du-te dracului, am ripostat știind că singurul antidot al fricii era furia.Îmi spusese pe nume, numele meu adevărat, pe care aproape că-l uitasem eu însumi.Cum putea știi?M-am sucit brusc încercând să-l lovesc din nou, dar nu mai era.Am simțit o picătură de sudoare rece prelingându-se pe tâmplă și mi-am dat seama că nu eram destul de furios.Am coborât pleoapele iar în clipa următoare era chiar lângă mine, ștergându-mi de pe obraz picătura cu un deget osos și aspru ca scoarța unui copac bătrân.Am sărit înapoi ca ars, dar nu suficient de repede.Pumnul lui greu m-a făcut să văd o explozie de stele.Când am deschis iarăși ochii, a rânjit apoi s-a aplecat spre mine privindu-mă cu un soi de curiozitate care mi-a dat fiori de gheață pe șira spinării.M-am simțit ca o broscuță aflată pe masa de disecție la ora de biologie.
-Așteptai cu nerăbdare ziua aia, nu-i așa?Vroiai să le arăți celorlalți cât de bine mânuiești bisturiul și să vezi câteva fete leșinând…
Am deschis gura dar uimirea mi-a oprit cuvintele-n gât.
-Dar ai tăiat greșit iar broasca a murit prea repede, a continuat apropiindu-se atât de mult încât aproape că-mi atingea obrazul.Am vrut să-mi eliberez brațele țintuite de-o parte și de alta a corpului, dar încercările mele nu făceau altceva decât să-l amuze.
-Nu-ți fă griji, am să tai unde trebuie.
“Eu nu sunt o nenorocită de broască”, am gândit încercând să ignor buzele subțiri și uscate ce se plimbau pe obrazul meu, zgâriindu-mi pielea ca niște lame de ras tocite.”Nu sunt o broască, auzi?Nu poți face asta!”
-Pot să fac tot ce poftesc, a șuierat către mine privindu-mă crunt.Dar acolo unde-am să tai eu n-o să curgă sânge…
-Ce vrei, l-am întrebat încercând să-mi stăpânesc teama.
-Vei afla curând, fii fără grijă băiete.Foarte curând...
Mi-a eliberat brațele dar tot nu puteam să mă mișc.Sau nu îndrăzneam.I-am simțit privirea ca un șarpe veninos ce vroia să mi se strecoare în minte.Un vârtej amețitor de imagini mi-a trecut brusc pe dinaintea ochilor, făcându-mă să strâng cu putere pleoapele.A început să râdă, dar nu ca până atunci.Era un râs haotic, care-mi făcea timpanele să vibreze dureros.Încerca să sfărâme poarta dintre mințile noastre torturându-mă și slăbindu-mi voința.Era ca o fiară a întunericului ce se hrănea cu suflete.Am simțit poarta spărgându-se în mii de bucăți reci și tăioase ca niște săgeți de gheață iar teama mi-a dat iarăși putere să ripostez.Zvâcnirea mea violentă a fost repede înăbușită, cu ușurința cu care un adult domină un copil.
-Eforturile tale sunt zadarnice.Îți cunosc deja secretele, a continuat aplecându-se mai mult asupra mea.Unde te grăbești?Noaptea de-abia a început.
Am simțit mașina înclinându-se ușor în scrâșnetul roților, ca și când ar fi luat o curbă cu viteză prea mare.Atunci am realizat că nu era pentru prima dată când se întâmpla asta.Pierdea din timp în timp controlul direcției.Asta putea fi șansa mea, dar nu trebuia să afle...Poate că legătura dintre mințile noastre funcționa în ambele sensuri și reușeam să-i distrag atenția de la nenorocita lui de mașină.Gândurile-i erau ca niște spini otrăviți, așteptându-mă să-i ating.Am rămas nemișcat pe câmpul minat, întrebându-mă dacă moartea era îngropată sub talpa ghetei sau nu.
-Să fie curiozitate sau doar prostie?
“Otravă.Otravă pură.Pentru boala ta nu există leac.N-ai să-l găsești în mintea mea, așa cum nu l-ai găsit nici în ceilalți...”.
Gândul mi-a scăpat aproape fără voie, stârnindu-i furia.Mi-a înfipt o mână în gât, și-am simțit mașina înclinându-se din nou, periculos de mult.I-am apucat degrabă mâinile, amintindu-mi cu groază de momentele cumplite trăite cu câteva minute în urmă.
“Nu-i nimic mai de preț decât o moarte ușoară”.
-Toți își spun asta când se apropie sfârșitul...O moarte rapidă și fără durere.Dar ce-au făcut ei să merite asta?Și-au trăit viețile lor lipsite de sens ca niște viermi pe-o bucată de carne putredă aruncată la marginea unei șosele, fără să fie măcar conștienți de roțile mașinilor care-i pot strivi în orice clipă.Iar în final, când se întâmplă inevitabilul, mă imploră să-i cruț, gata să-și vândă sufletul pentru o zi în plus pe bucata de carne.Privirea lui părea gata să-mi ardă creierul, ca un val de lavă încinsă.L-am văzut întunecându-se mai mult, în timp ce lumina din jur a devenit aproape insuportabilă.Scrâșnetul ascuțit al frânelor mi-a dat o urmă de speranță, dar timpul meu era pe sfârșite.Nu-mi puteam ascunde gândul la nesfârșit...
-Ce-ai făcut tu ca să meriți o moarte ușoară, Johnny?
Am încercat să-l opresc dar mi-a deschis gura fără nici un efort, așa...ca într-o joacă.Dinții lui, mai ascuțiți decât o lamă, mi-au rănit buzele și limba, făcându-mă să-mi gust propriul sânge.
-Femeia din fotografie...
-Nu, m-am împotrivit, încercând să întorc capul.
-Vrei să știi...
-Știu ce i-ai făcut jigodie, am scrâșnit printre dinți, privindu-l în ochi cu toată ura de care eram capabil.Știu...
-Nu știi nimic, a tunat prinzându-mi bărbia între degetele osoase.Îți închipui că știi, dar n-ai nici cea mai vagă idee.Iadul e pentru tine doar un simplu cuvânt.Degeaba încerci să te împotrivești, ești deja aici, a continuat ducându-și rânjind arătătorul la tâmplă.Deschide ochii și vezi!
Am auzit un zgomot infernal, ca o explozie puternică iar mașina s-a cutremurat.Aerul a devenit încins ca într-un cuptor, făcându-mă să urlu de durere.Mi-am acoperit fața cu brațele încercând să mă protejez, apoi totul a împietrit ca și când cineva ar fi atins un comutator.M-am văzut plutind încet de tot printre flăcările strălucitoare ce se strecurau ca niște panglici în jurul meu într-un dans nebunesc, fără să mă atingă, dar atât de aproape încât le simțeam dogorind.Mă aflam în mine și în afara mea, simțind durerea și totuși atât de departe de ea…
Am rămas mult timp nemișcat, plutind în starea aceea ciudată incapabil să leg măcar un singur gând.A trecut o veșnicie până am avut curajul să mă smulg din vis.
Era miezul zilei iar asfaltul șoselei îmi ardea obrazul.Puțin câte puțin am reușit să-mi revin iar ceața a început să se risipească.Am privit spre cerul senin, fără urmă de nor apoi spre deșertul ce străjuia tăcut șoseaua pustie; am ascultat vântul strecurându-se printre ciulinii de la marginea drumului și totul mi s-a părut extraordinar.Eram ÎN VIAÞÃ.Abia când am încercat să mă mișc am simțit durerea perfidă scurgându-se prin tot corpul.Mă simțeam groaznic și totuși zâmbeam.Îmi venea să sar în sus și să strig, dar asta era peste puterile mele.Am încercat să mă ridic, dar durerea ascuțită ce mi-a sfredelit brațele aproape că m-a făcut să-mi pierd cunoștința.
-La dracu!Dumnezeii mă-sii, am urlat lovind asfaltul cu bocancii.
Ambele brațe erau cu siguranță rupte.Le-am privit aproape cu ură, apoi m-am ridicat în genunchi strângând din dinți.Am zărit dubița ceva mai departe, zdrobită într-un bolovan uriaș.M-am târât cum am putut până acolo, căutând urmele negre de pe asfalt.Nenorocitul, nici măcar nu încercase să frâneze.Era făcută praf și mi s-a părut că zăresc încă fuioare de fum ridicându-se din caroseria înnegrită.
“N-ar fi trebuit să supraviețuiesc”, mi-am spus și tot eu am alungat gândul, înainte de a-l lăsa să-și facă efectul.
-Ești cel mai norocos nenorocit pe care-l cunoști Johnny, mi-am spus râzând fără prea mult umor.Cel mai norocos...
Trebuia să văd cu ochii mei, trebuia să fiu sigur.
-Ai rămas fără prețioasa ta colecție, bestie futută.Mă auzi?Te-ai dus dracului, am strigat privind bucățelele arse de fotografii purtate pretutindeni de vântul fierbinte.Trebuia să fie și el acolo.Ars, carbonizat.Un flux de imagini și senzații m-a lovit în plin ca o pală de vânt rece, amețindu-mă.Am strâns cu putere pleoapele, luptându-mă să-l opresc.M-am întins tremurând pe asfalt cu fața spre cer.Îmi era atât de sete iar soarele era atât de fierbinte...Nu știu cât am zăcut acolo.Șoseaua apărea și dispărea după cum vroia ea.Odată mi s-a părut că-l zăresc apropiindu-se încet, ca o umbră.Nu pășea ci plutea fără să facă nici un zgomot.A îngenunchiat lângă mine apoi și-a lipit capul de pieptul meu.Am vrut să închid ochii, să-l fac să dispară, dar n-am putut schița nici măcar un gest.I-am văzut buzele mișcându-se; glasul a sunat vag și gros, ca o bandă uzată de magnetofon fără să înțeleg ce spunea, apoi totul s-a făcut negru.
După un timp mi s-a părut că-l aud iarăși, mai limpede.Nu, nu era el, era o voce de femeie.Am deschis ochii și-am realizat curând că mă aflam într-o încăpere.Femeia s-a aplecat spre mine zâmbind ușor stingherită.
-Stai liniștit, mi-a spus apoi mi-a dat să beau câteva picături de apă.Am încercat să spun ceva, dar gâtul și buzele îmi erau mult prea arse.
Ghicindu-mi parcă întrebarea, mi-a spus unde mă aflam.
-Soțul meu te-a găsit pe marginea șoselei acum câteva zile.Pleacă la oraș odată pe lună să cumpere provizii.Altfel nu prea trece nimeni pe-aici.De multe ori i-am spus că o benzinărie pe șoseaua asta e la fel de folositoare ca un lift într-o casă fără etaj.
“Bătrânul de la benzinărie” mi-am spus.”Trebuia să-l ascult.”
I-am cerut apă, iar femeia mi-a întins iarăși cana.Atunci am văzut că aveam ambele încheieturi bandajate și-am mormăit o înjurătură.
-Norm s-a chinuit ceva până a reușit să taie cătușele.
-Cătușe?! am întrebat stins încercând să ignor durerea.
Nu-mi aminteam nimic despre nici un fel de cătușe.De fapt, eram destul de confuz și totul părea cufundat în ceață.
În cameră a intrat un băiat îmbrăcat într-o salopetă plină de ulei.S-a apropiat cu precauție de mine, a lăsat un pachet pe pat apoi a dispărut în fugă, lăsând ușa deschisă.Părea speriat.
-El e Norm, băiatul nostru.Iartă-i purtarea, nu prea e obișnuit cu străinii.
-Speriat...
-Ãsta e el.E un băiat bun, ai să vezi.Nu vorbește dar pricepe absolut tot.O să vă înțelegeți bine, sunt sigură.Uite, ai aici niște haine, a spus punându-mi pachetul pe piept.Știu că sunt puțin cam mici, dar ale tale trebuiau spălate.E o dimineață minunată.Ar trebui să vezi soarele.Asta o să-ți aline durerea, a continuat arătându-mi o seringă cu ceva gălbui înăuntru.
M-am strâmbat pentru că urăsc acele iar ea a pufnit în râs.Până să-mi dau seama mi-a înfipt acul în braț, injectându-mi calmantul.
După ce-a plecat m-am ridicat pe marginea patului și-am privit parcarea goală prin geamul micuț, așteptând să-și facă efectul.
În cadrul ușii a apărut iarăși băiatul.M-a măsurat din cap până-n picioare apoi mi-a dat se înțeles prin semne că venise să mă ajute.
“Bineînțeles”, mi-am spus zâmbind.Durerea începea să cedeze.
Am ieșit afară și m-am așezat pe treptele din lemn scăldate de soare.Eram slăbit și amețit, dar lumina călduță îmi făcea bine.Am văzut o mașină intrând în parcare; era bătrânul.A venit lângă mine și și-a aprins alene o țigară.
-Dacă mă vede nevastă-mea ia foc, a spus privind amuzat fumul șerpuitor.
Am încercat să-i mulțumesc, dar mi-era destul de greu să rostesc prea multe cuvinte de-odată.
M-a oprit fluturându-și mâna în semn că nu era nevoie.
-A fost un accident dat dracului.E o minune că ai supraviețuit.Da, da, o minune...
-Trebuia să rămân aici noaptea trecută, trebuia să te-ascult...
Bătrânul s-a ridicat în picioare râzând mărunt, vizibil mirat.
-Noaptea trecută?!Pentru Dumnezeu, băiete, asta s-a-ntâmplat acum aproape o lună.Cred că te-ai lovit zdravăn la cap.Auzi...
L-am privit șocat, fără să rostesc vreun cuvânt.Știam că spune adevărul, la fel cum știam că ascunde ceva.Și-a ferit privirea, făcându-și de lucru cu țigara.
-Norm nu e băiatul vostru, nu-i așa? am spus într-un târziu studiindu-i atent reacția.L-ai găsit cândva pe șosea la fel ca și pe mine…
Chipul i-a devenit dintr-o dată mai bătrân, ca și când secundele s-ar fi transformat în ani.Tăcerea lui spunea mai mult decât o mie de cuvinte.
-M-am tot gândit dacă ar trebui să-ți dau asta, a spus într-un târziu cu glas răgușit, scoțând ceva dintr-un buzunar.
Mi-a pus în palmă o fotografie pătată de sânge și-am simțit cum îmi stă inima-n loc.
-O țineai în mână când te-am găsit.
Eram eu, zăcând fără cunoștință pe asfaltul șoselei.Pe dosul ei era desenat un semn ciudat care nu semăna cu nimic.Și totuși aveam senzația că undeva, în adâncul meu îi cunoșteam semnificația.
-Seamănă cu ăsta, a spus bătrânul arătând spre gâtul meu.
-M-a însemnat, am șoptit atingându-mi locul cu vârfurile degetelor, m-a marcat…
Eram speriat și fascinat de lucrurile pe care abia începeam să le înțeleg, ca și când aș fi reușit dintr-o dată să citesc hieroglifele ciudate ale celei mai misterioase cărți din lume.Dar îmi era atât de teamă să întorc pagina…
-Ai idee ce înseamnă asta, m-a întrebat încercând să-și ascundă teama.Mâinile au prins a-i tremura ușor, făcându-l să scape țigara.Și Norm avea un semn identic, eram absolut sigur.
-Da, am răspuns încet privind fotografia.Cred că da…E numele lui.







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!