Soarele imi ardea ochii. Priveam spre cer, vedeam cum vântul fãcea sa tremure frunzele transparente, cum clãtina crengile tinere. In jurul meu, multimea de oameni pãrea a fi o mare involburatã ce distrugea totul in cale. Iar stateam pe aceiasi banca aproape rupta, la aceiasi ora ca si ieri, pe aceiasi strada vesnic aglomerata. Nimeni nu vedea pe nimeni. Oamenii treceau unii pe langa altii, amestecandu-se cu altii. Eram coplesitã de ganduri, pierdutã in vârtejul lor. Simteam cã ma scufund, cã ma inghite pamantul si nu mai puteam sa ma prind de ceva, sa ma agat cu unghiile de trupurile celorlalti, sa strig cat ma tineau puterile dupa ajutor. Inspiram teama, expiram groaza, imi era frica sa zbor spre ce ar fi trebuit sa fie al meu. Totul mi se parea prea departe, prea sus si genele ca de plumb ma retineau prizonierã într-o lume din care doream, dar nu puteam sa evadez.
In jurul meu, nimic nu imi mai retinea atentia. Nimic nu ma facea sa reactionez. Vedeam cum nu mai sunt eu, cum mainile imi deveneau lungi, incercand sa atinga cerul mai senin ca niciodata. Cu chipul palid si cu buzele aproape vinete ma gandeam cum sa fac sa opresc totul, sa incetez sa mai exist, sa adorm fara vise si sa nu ma mai trezesc niciodata.
Durere pânã la lacrimi, silã de toti si de toate, de mine, de parul negru care-mi acoperea fata, de resiratia ce as fi dorit sa o inec in tot ce a fost.
M-am ridicat incet de pe banca, atat de incet de parcã timpul ar fi ramas suspendat, undeva, in urma mea. Am inceput sa merg, dar nu stiam unde. Cu fiecare pas facut ma pierdeam intr-o lumina venite de dincolo de viata. Picioarele mergeau fata mine, chemate de departe, de ganduri din alta lume.
Aleea se infãtisa nesfârsita inaintea mea. Ochii incercau sa o cuprinda, sa-i descopere capatul, dar nu vedeam decat umbre… Intr-un tarziu mi-am dat seama ca sunt tot aici. O parte din mine i-a cerut celeilalte sa-i implineasca o ultima dorinta si cineva, atunci inca nedescoperit, m-a facut sa mai raman.