Poveste de iarna


„Ca sa nu te ratacesti, venind iarna pe cărările vechi, înspre mine, ti-am aprins o lumânare in fereastra de la mansarda, sa-ti fie ca o calauza a cărei lumina sa-ti îndrepte pașii către mine. Nu știu insa cum s-a întâmplat dar, pana la urma, tot te-ai rătăcit. Te-am așteptat pana la Miezul Nopții, dar tot n-ai venit. Atunci am alergat pe scări pana la mansarda, sa vad daca nu cumva vântul stinsese lumânarea din geam, lăsându-te astfel fara calauza luminoasa ce-ti îndruma pașii in fiecare noapte către mine.
Dar când am ajuns acolo am văzut ca vântul nu-mi stinsese lumânarea – aceasta arsese toata. Asteptandu-te nu au trecut doar ore, ci au trecut zile pe lângă mine si prin mine. Si toate zilele ce m-au străpuns au zdrobit in mine speranța, sub picioarele lor desculțe, de ploi si de ninsoare. Așa ca am închis obloanele geamului de la mansarda , am tras draperiile si am închis cu grija ușa in urma mea. Apoi m-am așezat in balansoarul din gradina, gândindu-mă sa te mai aștept puțin: poate te-ai rătăcit pe alta cărare, urmând un drum identic, spre o casa identica, cu o lumânare aprinsa in geamul de la mansarda, crezând astfel ca e calea către mine.
Dar tot n-ai venit. Atunci am aprins un chibrit si l-am aruncat in frunzele uscate din spatele casei si am plecat. Focul s-a întins rapid in urma mea si a inghitit in pântecele sau uriaș frumosul nostru exil…”.
Bărbatul puse un dop de pluta sticlei in care introdusese hârtia făcuta sul si arunca in valurile marii, cat putu de departe. I se păru ca vântul a prins-o din zbor si a zdrobit-o in mii de bucatele din care a început apoi sa ningă – ningea cu ramasitele amintirilor lui despre vara.


Pe malul marii…
Plaja era pustie. Din când in când, cate un val se prabusea pe nisipul umed, fara ajutorul vântului, asemenea unui corp fara schelet, ca o imagine ce brusc cade, se descompune in ceata unor amintiri prea vechi sau prea dureroase.
„La mare nu ninge niciodată” – fusese primul lucru pe care si-l imaginase despre mare, când era cu mult prea mic ca sa se gândească daca e adevărat sau nu… Astfel ca el si-a construit de atunci, in sine, o mare doar a lui, peste care nu ningea niciodată. Doar ca, de la o vreme, începuse sa se facă destul de frig, atât in lumea in care se afla el, cat si in cea in care se afla marea lui, si parca începuse sa si ningă. Așa ca a luat primul tren spre Constanta, doar pentru a se convinge ca la mare nu ninge niciodată, indiferent de opinia celor de la meteo.
Cu toate astea, sfidând legile nescrise pe care se bazase întreaga lui construcție pelagica din subconștient, începuse sa ningă de cum a coborât din tren, cu fulgi mari, albi, ca petalele moi ale unei flori de gheata, adormita deasupra norilor.


— As vrea sa fiu 1001 de fluturi albi, cei mai albi, care sa ningă peste rănile lumii si sa le acopere, sa nu mai fie lacrimi, nici durere, ci liniște, ca o noapte înzăpezita sub aripile tăcute ale unui prea târziu si candid decembrie.
Vântul lua cu sine aceste gânduri îndepărtate, cu vocea si mai îndepărtata a unei femei despre care insa nu mai știa nimic, nici măcar cum o cheamă sau daca a avut vreodată un nume, altul decât… Ea, cu „E” mare.
Tresari. Ea stătea acum in fata lui. Þinea in mâini o cana cu ciocolata fierbinte si aburul băuturii se înalta spre tavan. Privind-o, isi dădu seama cum o cheamă – Sonia. I se păru insa ca toate acestea s-au mai întâmplat cândva, cu mult timp in urma, pentru ca el totuși era pe malul marii, încercând sa o uite, si nu in alta parte, nu cu Ea.
Dar Ea insista sa-i zâmbească, aproape îndrăgostita, si-i spunea aceste cuvinte, aceste povesti despre fluturi albi pe care el le mai auzise odată, dar parca de la altcineva, si încerca sa-si amintească de acea cealaltă persoana. Așa ca începu sa-si reconstruiască in memorie imaginea ei – era îmbrăcata in negru. Dar si Sonia era îmbrăcata in negru. Cealaltă femeie insa avea parul altfel – lung, ii cădea pe umeri si i se revărsa pe spate, dincolo de talie. Si rochia ei era lunga, din voal si dantela, foarte grațioasa si eleganta. Sonia insa avea parul scurt, la moda, si purta pantaloni si pulover.
Deodată, cealaltă ii zâmbi din spatele zâmbetului Soniei: era chiar in fata lui, luându-i Soniei locul si întinzând spre el o mana incredibil de alba, aproape străvezie, parca pentru a-l trezi.
— Cam frig aici, nu ti se pare?
Trezit de glasul femeii in negru privi in jur nedumerit si realiza ca se afla totuși pe malul marii si ca imaginea Ei nu fusese decât o iluzie.
In fata lui se afla acum o necunoscuta in al cărei par întunecat se încurcase vântul si a cărei rochie de mătase foșnea aproape misterios la fiecare mișcare, încât părea o stafie rătăcita printre nisipuri. Si i se făcu brusc mai mila de ea decât ii fusese pina atunci mila de el si de dragostea lui îngropata de vie. Isi dădu jos paltonul si i-l puse ei pe umeri:
— Sa mergem înăuntru.
Necunoscuta rase – in jurul lor nu era decât nisip si mare.
— Unde, înăuntru?
— Cunosc eu pe cineva, o lamuri el.
Ea consimți si îl urma. Mergând alături de ea nu se putea abține sa n-o privească foarte uimit: era frig, poate chiar ger, căci el de când renunțase la palton simțea ca ingheata, dar ei nu părea sa-i fie catusi de puțin frig, deși rochia ei era foarte subțire, ca de vara. Apoi ii privi picioarele si se cutremura: era desculța - isi ținea sandalele in mana si călca atât de liniștita in nisipul acela inghetat, încât părea ca in jurul ei era inca vara si ca nisipul era cald, poate chiar fierbinte, nisip de vara, ars de soare si uscat de vânt.
— Sa ne grăbim, ii spuse el cuprins pe neașteptate de un fior rece, dar care parca nu se născuse din gerul ce domnea pe plaja. O prinse de mina si o trase după el, grăbind pasul. Aproape ca începuse sa alerge, dar ea se supuse fara cuvinte si fara întrebări acestui impuls al lui: părea a intelege ca el de fapt nu fugea de frig, ci de iluzia Soniei, de imaginea acesteia pe plaja.
Ajunseră in fata unei case ce părea pustie. El scoase o cheie din buzunarul pantalonilor si deschise ușa. Intra primul ca sa facă mai repede focul un soba, dar nu uita sa o tragă si pe necunoscuta înăuntru, după el, căci aceasta rămăsese afara, privind la fulgii de nea ce începuseră iar sa cada.
— Cum te cheamă? O întreba el, după o vreme, sprijinindu-se cu spatele de soba ce inca nu se încălzise.
Nu era sigur ca dorește sa-i afle numele, dar așa i se părea ca mai castiga puțin timp de gândire – si avea atâtea la care sa se gândească.
Valiza lui era pe canapea, nedesfacuta. O deschise si scoase de acolo o camasa si o pereche de pantaloni pe care i le întinse. Ea îl privi nedumerita.
— Schimba-te, răspunse el pe un ton puțin poruncitor întrebării ce se ivise in ochii ei. Cred ca rochia ta trebuie sa fie mai degrabă un sloi de gheata decât un obiect de imbracaminte.
Ea ii zâmbi recunoscătoare si dispăru in baie, de unde reveni schimbata in hainele uscate, dar la fel de desculța. El ii dădu atunci o pereche de șosete.
— Cine sta aici? Îl întreba ea in timp ce se incalta, cu o voce atât de senina, încât părea ca cei doi se cunosc de mult, inca de la început „sau poate ca”, isi spuse el, „chiar ne cunoaștem de la început. Poate ca si asta e un început”.
— Acum nimeni. E a unui prieten.
— De ce tocmai aici?
— Poftim?
— De ce ai ales sa vii aici, tocmai acum, iarna? Isi relua ea zâmbind, întrebarea.
El se sprijinise iar cu spatele de soba, in timp ce ea isi aranja rochia pe speteaza unui scaun de lângă el.
— Poate ca din aceleași motive ca si tine, ii răspunse el gândindu-se la ce ar fi vrut ea sa facă acolo, pe malul marii, daca nu ar fi oprit-o el.
— Adică sa te întorci acasă? Îl întreba ea neîncrezătoare ca motivele prezentei lor la mare ar fi fost aceleași.
Fu insa furat de alte gânduri. Isi amintea, ca de un vis ciudat, cum o zărise de departe, in timp ce el se plimba pe plaja. Era ca o umbra trista, rătăcitoare in lume. I se păru, la început, ca e un fel de duh, o fantoma naufragiata pe acele meleaguri de iarna si-si aminti ca, in loc sa se sperie, i s-a făcut mila de ea. Atunci o forța inexplicabila îl atrase spre ea si in loc sa-si continue drumul ales s-a îndreptat către locul in care tocmai o vedea cum se îndrepta in largul marii. Isi lăsase mai întâi, grijulie, sandalele pe mal, apoi a intrat in apa: mai întâi pina la glezne, apoi pina la genunchi, si apoi tot mai mult, pina când nu i se mai zări decât parul plutind la suprafața lucioasa a valurilor. O privise in tot acest timp mirat, dar abia când ajunse pe malul marii, in dreptul ei, in locul de unde ea isi începuse calatoria fara întoarcere, realiza cu stupefacție ca duhul ce părea ca isi dorește sa se întoarcă la ai săi era de fapt un om in carne si oase, o femeie. Imediat ce isi dădu seama de acest lucru, el isi arunca paltonul pe plaja, se descalta in fuga si sari instinctiv in valuri, ca s-o salveze pe ea, năluca de pe plaja.
— Tu nu te schimbi? ii întrerupse ea visarea, întinzându-i un pulover. Mă îndoiesc ca ție iți este mai cald decât mi-a fost mie mai devreme, mai adăuga ea zâmbind.
— Corect, spuse el si se retrase la rândul sau in baie.
Șirul amintirilor întrerupte de vocea străinei fu reluat cu rapiditate…
Nici măcar nu se zbătuse. Se lăsase trasa afara din apele marii, așa cum se lăsase purtata spre ele de cine știe ce chemare misterioasa. Ar trebui s-o întrebe cum o cheamă, daca mai are pe cineva – vreo ruda, vreun prieten, care sa știe cine este. Sau poate ca ar fi mai bine sa n-o întrebe nimic. In fond, poate ca a avut motivele ei si poate ca au fost întemeiate.
Cert e ca, văzând-o pe ea îndreptându-se către moarte, imediat după ce el ii trimisese scrisoarea in sticla Soniei, îl determinase sa uite motivul pentru care el, la rândul sau, venise cu adevărat la mare.
Isi amintea acum doar de momentul in care o salvase si de tot ceea ce a urmat apoi: ii vorbise blând, ca unei adevărate prietene, i-a povestit pina si despre Sonia. I-a spus chiar si răspunsul pe care Sonia i-l dăduse când a întrebat-o ca animal si-ar dori sa fie. Străina i-a zâmbit atunci si i-a mărturisit ca si-ar fi ales sa fie tot 1001 de fluturi albi, dar din late motive. El a zâmbit la randu-i, dar in sinea lui : poate ca ceea ce i-a spus Ea nici măcar nu a fost adevărat, pe când vorbele femeii in negru erau mult mai convingătoare, iar glasul ei era mai șoptit si, pentru o secunda, a fost incredintat ca ceea ce i-a spus aceasta necunoscuta era un crampei dintr-un mare secret, un secret al ei, pe care in curând avea sa i-l impartaseasca tocmai lui, dintre toate sufletele rătăcitoare pe Pamant. Se enerva puțin pentru ca discuția cu femeia in negru i-au adus întrucâtva aminte de Ea si de seara când o întrebase ce animal si-ar dori sa fie – un joc. Poate ultimul.
Ieși din baie si o găsi pe necunoscuta dormind pe canapea. Avea un somn atât de liniștit, ca somnul unui copil lipsit de orice griji. In noua lumina, aceea artificiala a camerei, observa ca parul ei nu era tocmai negru, ci castaniu - închis, cu reflexe arămii jucându-se in lumina veiozei. Si nici nu era atât de lung incat sa-i treacă de mijloc, dar ii cădea totuși pe umeri si i se risipea pe fata. Involuntar, se apropie de ea si, cu un gest reflex, ii dădu la o parte câteva din suvitele ce-i acopereau fata. Făcu surprins un pas înapoi de indata ce ii văzu chipul, căci dintr-o data somnul ei nu mai era unul așa de liniștit pe cat isi închipuise el: necunoscuta plângea.
Preț de o clipa nu știu ce sa facă - daca sa o trezească sau sa o lase in visul ei de lacrimi.
„Uneori e bine sa plângi”, ii șopti cineva din amintirile lui cele mai vechi. Era o fosta colega de liceu care plângea pe o banca, in parc. Încercase mai întâi sa afle de ce plânge apoi, esuand in acest plan, încercase s-o facă sa se simtă mai bine, s-o facă sa rada cumva sau măcar sa zâmbească, numai sa nu mai planga.
El se plimba atunci, fara motiv, prin parc. Chiulise de la o ora de la care nimeni altcineva nu a vrut sa mai plece. Si-a luat ghiozdanul si s-a îndreptat spre casa pe cel mai lung drum cu putința. Colega lui era singura si plângea liniștita, ca un suflet resemnat si trist, ce-si plânge rănile si toate lucrurile pe care le-a uitat sau le-a pierdut. S-a incapatanat sa stea lângă ea pana când nu a mai plâns, pana când, stergandu-si ochii inca umezi, i-a zâmbit așa frumos încât, preț de o clipa, i s-a părut ca s-ar putea îndrăgosti de colega sa. Dar si-a amintit de adevărata lui dragoste, de Sonia, si nu s-a mai îndrăgostit de colega ce plângea, dar niciodată nu a încetat sa o iubească un pic, măcar pentru ceea ce l-a invatat atunci – ca e bine sa plângi uneori.
Așa ca o lăsa pe străina sa planga in continuare. In fond, erau somnul si lacrimile ei. Lua doar o pătura din dulap si ii acoperi trupul bântuit de vise. El se așeza pe scaunul de lângă soba si ramase așa, privind-o pe străina pe care o salvase, simțindu-se parca dator, tocmai din acest motiv, sa-i vegheze somnul înlăcrimat, așa cum se simțise dator s-o smulgă din brațele marii, așa cum se simțise dator sa o aștepte pe colega de liceu sa se oprească din plâns si sa o conducă acasă.
Isi amintea de Ea, de felul ei de-a fi – plina de viata, exuberanta. Nu-si amintea s-o fi văzut vreodată plângând. Se gândi daca asta o făcea mai puternica sau, pur si simplu, mai slaba, daca nu chiar mai fricoasa … Adormi.

***

In aer plutea întunericul. Amenința sa se coboare peste pamant, aplanând cu aripile sale necuprinse deasupra zborului letargic al zilei in apus.
Demonul se ridica, greoi, in genunchi, sprijinindu-se in sabia înfipta in pamantul moale si privi nedumerit in jur – căzuse din înaltul cerului străpuns de o săgeata otrăvita. O zărise undeva, in urma lui, pe Ea, zâmbindu-i senin, cu un arc intr-o mina si cu o săgeata in cealaltă. Imediat după aceea simți cum durerea ii fulgera corpul, ca apoi sa se prabuseasca precum o pasare rănita in zbor, zvârcolindu-se in eter, batand inutil din aripile-i cu pene negre, de pagan, ce nu-l mai ascultau.
Pamantul fusese moale si căzuse pe solul udat de ploaie ca pe o saltea, dar uitându-se in jurul sau, imediat după ce-si reveni, isi dădu seama ca lucrurile nu erau chiar atât de simple. Iarba in care zăcuse pana atunci era îmbâcsita cu un lichid negru, vâscos – sângele lui. Otrava ii pătrunsese rapid in sânge, înnegrindu-l, si acum ii alerga, in convulsii, prin întreg trupul. Demonul începu sa rada, ca un nebun, in apusul ploios al ultimei zile de toamna:
— Nu cu otrava ucizi un demon! urla el amenintator către norii ce ascundeau privirii sale agere, creatura care-l doborâse: un soi de ana cu suflet tăiat in stanca.

***


Alex se trezi brusc. Privi in jur si o regăsi pe femeia in negru dormind pe canapea. Isi aminti de evenimentele ce i-au adus pe amândoi împreuna si de toate întrebările pe care si le pusese legate de ea. Nici nu observa ca aceasta deschisese ochii si îl urmarea cu atenție.
— Nu ar trebui sa te frământe atâta de unde vin si cine sunt, ii spuse ea intr-un târziu. Pentru moment insa, afla ca numele meu este Ela.
Alex o privi surprins. I se păruse, e drept, frumoasa din prima clipa când si-a dat seama ca este un om si nu o năluca. Dar acum i se părea nefiresc de frumoasa – parca venea din alta lume si o astfel de frumusețe îl speria puțin, fara sa știe de ce. Ii amintea totuși, când zâmbea, de o figura pierduta in timp, pe aleile pustii ale unui parc, sau aiurea - un zâmbet infinit dureros si intelegator, acela al unei zeițe intelepte.
— Alex, ii răspunse el întinzându-i mana.
Ea i-o cuprinse in mâinile ei si o întoarse cu podul palmei in sus.
— Eram sigura ca din cauza ta mai trebuie sa mai raman aici câteva clipe, spuse ea ca pentru sine. Fie atunci, dar sper sa meriți efortul, mai adăuga, tot pentru ea. Apoi, cu voce tare:
— Ce-ai visat?
— Eu? Sa visez? Ce sa visez?
— Nu știu, făcu ea. Dar sigur ai visat ceva. De mult te privesc cum dormi si in tot acest timp ai fost atât de agitat si trist, de parca o mare durere ti-a făcut sufletul sau inima sa sângereze.
O privi pentru câteva clipe, gândindu-se daca sa-i spună sau nu visul sau. Isi dădu seama ca ii povestise despre Sonia, in disperare de cauza, când, după ce a scos-o din valuri, i-a povestit despre toate lucrurile care ii treceau prin cap in acele momente, numai ca sa nu vorbească despre tentativa ei de suicid. Astfel ca se hotari sa-i spună ce a visat.
— Am visat ca Sonia mi-a străpuns trupul cu o săgeata otrăvita. Îmi țintise inima, dar eu nu mai am inima…
Ela îl privi in tăcere un timp, gândindu-se parca la ce anume i-ar putea spune. Ii ținea inca mina dreapta in mâinile ei, iar Alex simțea cum strânsoarea rece a palmelor ei îl incalzeste…înăuntru, in adâncul sufletului si dincolo de acel loc, intr-o temnița unde zăcea o inima foarte singura, despre care insa el uitase. Atunci, condusa de mâinile Elei ca de un ghid, mina lui dreapta se așeza pe pieptul lui si sub apăsarea ei simți cum cordul lui palpa, plin de durere, zdrobit, dar mai bătea inca ritmul vieții.
— Tu mai inca o inima…ii șopti ea, de parca daca ar fi vorbit mai tare inima lui nou-găsita s-ar fi speriat si s-ar fi ascuns iar in temnița ei. De ce te minți? Chiar vrei s-o irosești, s-o pierzi cu adevărat? Chiar crezi ca a fugi de tot ceea ce este freamăt de viata, fie acesta durere sau nefericire, este calea ta?
— Cum indrazanesti tu sa mă judeci? o repezi el, retrăgându-si mina din capcana mâinilor ei. Tu ce ai vrut sa faci azi? Sa inoti?
— Mai e timp, ii răspunse ea liniștita, sa mă intelegi si pe mine. Un lucru sa-l știi: mă aflu aici doar pentru tine si pentru ca mi-ai lipsit prea mult. E vina mea, e drept, dar mi-a fost așa de dor si atât de mila de tine, încât îngerii vieții m-au auzit plângând.
Dar acest ultim răspuns al Elei fu rostit atât de încet, încât la auzul cuvintelor ei nu se tulbura decât aerul tăcerii ce adormise in încăpere de indata ce Alex ieșise.



***

Cândva, intr-o vara, fusese cu Sonia la munte – Ea strălucea căci râdea tot timpul si avea un chef de joaca nebun. Si atunci el s-a gândit pentru prima oara când a început s-o iubească pe Sonia.
— La ce te gandesti? Îl întrebase ea atunci, curioasa ca un copil.
— La clipa in care am știut pentru prima data ca te iubesc.
— Aaa … asta a fost demult. In clasa a opta.
— Nu. Atunci te-am cunoscut. Era in aprilie. Si in mai am avut in sfarsit curajul sa te invit la un film. Dar eu te iubeam dinainte de toate acestea.
— Dar nu mă cunoșteai, ii replica ea.
— Întocmai. Te-am iubit înainte de-a te cunoaște. Din totdeauna te-am iubit.
Ce fericita a fost atunci sa afle ca el o iubea de atâta timp. Dar tot atunci si tot pentru prima data, el s-a întrebat daca Ea îl iubește la fel de mult. Si pentru acest gând se simți tare vinovat tot restul zilei. Sonia sa nu-l iubească? Si daca nu l-ar iubi si ar sta cu el doar din mila sau din teama de singurătate ori lipsa de ocupație…atunci ce ar face sau ce ar trebui sa facă? Isi aminti apoi de versurile unui cântec: „If you love someone[…]set them free” si de colega de liceu, stand pe banca ei din parc si zâmbind printre lacrimi – ea ce i-ar fi spus, daca l-ar fi văzut așa de neîncrezător in dragostea ce i-o purta Sonia?
De ce nu a iubit-o pe ea, pe colega de liceu cu ochii ei triști, mereu inlacrimati? Ar fi fost o dragoste pentru imaginea Soniei intr-o oglinda răsturnata – reversul ei. Ar fi iubit-o astfel pe Sonia in absolut. Dar mai departe nu a dus aceste gânduri, căci Sonia avea chef de joaca, chef de viata si l-a readus printre turiștii estivali de la Sinaia. Aveau atâtea de făcut! Doar era, inca, vara …

***


Când Alex reveni de afara in camera se făcuse destul de cald. Intra pe nesimțite si se sprijini iar cu spatele de soba, privind-o de la distanta pe Ela. Iar Ela era in fata unui raft cu puține carti – mai mult decor decât literatura. Isi alese una si se așeza pe canapea. Alex nu suporta tăcerea aceea si mai ales îl enerva ca ea isi găsise deja o ocupație.
— Merg sa fac focul sus, o anunța el pe un ton solemn.
— De ce? Îl întreba ea deloc surprinsa ca îl vede si pe un ton atât de cald încât Alex ar fi putut sa jure ca izbucnirea lui de mai devreme nu a fost decât o părere.
— Ca sa nu inghetam la noapte, ii răspunse el sec.
Ea zâmbi.
— Ce mai contează o noapte? Îl întreba. Putem dormi si aici. Daca vom dormi.
— De ce sa nu dormim? Ai tu alte planuri?
— Da. As vrea sa vii cu mine undeva.
— Unde?
— Contează? Vino, mai spuse ea si se ridica, îndreptându-se spre el.
— Nu, zise el si făcu un pas înapoi. Acum trebuie sa fac focul sus. Nu mergem nicăieri in noaptea asta. Maine plecam împreuna la București si o sa vedem noi ce e de făcut acolo. Sa nu-ti faci probleme. O sa am eu grija de tine, da? Nu te teme.
— In sinea ta, tu știi ca nu e nimic de salvat aici, zise ea, ducându-si mâinile la piept, dorind parca sa-i arate sufletul ei. Dar iți este teama de ceea ce poate fi salvat aici, adăuga întinzând mâinile din dreptul ei spre inima lui.
In loc de răspuns, Alex urca rapid treptele si se refugie intr-una din camerele de sus.
Cândva, in camera aceea, fusese paznicul somnului Soniei. Ii plăcea s-o privească dormind. Atunci i se părea ca lumea se oprește si timpul se oprește ca sa poată privi pe îndelete chipul Ei liniștit.
Dar atunci era tot vara.
Cobori peste câteva minute bune la parter. Ela citea, așa ca nici nu observa când el se așeza lângă ea pe canapea.
— Mi-ai spus ca si tu ai fi vrut sa fii tot 1001 de fluturi albi, dar din alt motiv decât cel al Soniei, ii spuse el din senin, întrerupându-i lectura.
— Ai mai vorbit cu ea de atunci? se interesa ea, de parca nici nu l-ar fi auzit mai devreme.
— Nu, dar mi-a trimis după un timp o vedere de la mare, răspunse Alex imediat, uitând ce-o întrebase înainte. De aici, mai adăuga el. Știi ce i-am scris după aceea?
In loc de vorbe, Ela scoase o bucata de hârtie dintre filele cartii pe care o ținea in mana. Era ciorna scrisorii lui Alex către Sonia, replica lui la vederea primita.
„…De fapt, am așteptat mult timp înainte de a-ti scrie, si nici acum nu știu sigur de ce as face-o si nici ce-as putea sa-ti spun, poate doar ca nu te-as fi lăsat niciodată sa pleci, daca m-ai fi iubit măcar un pic, si ca poate te-as fi iubit mereu. Dar asta nu aveam cum sa-ti promit, căci erau atâtea obstacole ce se iveau in cale, uneori chiar tu păreai a te opune…
De ce acum? De ce mi-ai scris tocmai acum, după tot acest timp si de ce tocmai vederea pe care o mai țin inca pe birou? Si, mai ales, de ce mi-ai scris ‚ Eu sunt bine, dar tu îmi lipsești enorm …’? De ce nu ‚ Salutari de pe litoralul Marii Negre!’, așa cum le scrii tu de obicei tuturor atunci când pleci undeva, oriunde?
Oare chiar iți lipsesc, Sonia si daca intr-adevăr iți lipsesc, oare asta ar trebui sa însemne ceva pentru mine? N-as vrea sa te supăr dar, parca acum nu te-as mai iubi mereu.
Cu simpatie, Alex”
— Si cu toate acestea i-am trimis-o, spuse el im loc de orice alta concluzie. Știind ca rup astfel orice fir care m-ar mai fi putut lega de ea, adăuga el cu o oarecare părere de rău. Pana la urma, cântecul avea dreptate, sa știi: „If you love somebody, set them free.”. Si apoi, măcar din punctul asta de vedere am si eu parte de putina liniște: eu am iubit-o cum am știut mai bine si i-am dat drumul. Poate ca am împins-o, cine știe? Dar daca ar mai fi rămas…decât mila ei, mai bine așa.
Ela îl asculta cu multa atenție in tot acest timp, apoi se ridica si-i întinse si lui o mina:
— Acum vii cu mine?
— Acum da, răspunse el de aceasta data si luand-o de mina o urma afara, in noaptea de gheata.
Ajunseră iar la malul marii. De data aceasta insa, amândoi se opriră pe plaja si se asezara pe nisip, unul in fata celuilalt. Ela ii lua iar mâinile intr-ale ei si, trăgând aer in piept, parca pentru a-si face curaj sa spună tot ce avea de spus:
— As vrea sa fiu 1001 de fluturi albi, cei mai albi, relua ea povestea veche a creaturilor înaripate.
Dar de aceasta data, vocea ei nu-i mai aduse aminte lui Alex de ea, de Sonia, ci de o dimineața friguroasa de noiembrie, in clasa a doisprezecea. In holul liceului, chiar la intrare, pe un soi de trepied si încadrata de câteva candele aprinse se afla o fotografie din care le zâmbea tuturor celor ce intrau o fata cu un aer nespus de trist si de intelegator – un fel de zâna. O recunoscu pe colega din parc. Isi aminti de ea si faptul ca încercase sa-i preschimbe lacrimile intr-un zâmbet cu doar câteva saptamani in urma, in septembrie. Si isi mai aminti ca de atunci nu o mai văzuse pe la școala, dar nu se gândise prea mult la asta pentru ca pe atunci ii zâmbea, in fiecare zi, Sonia.
In acea zi nu a mai rămas la școala. A mers in parc, pe banca ei si, fara sa știe de ce face asta, a plâns sau si-a dorit sa planga. In zilele ce au urmat Sonia a continuat sa-i zâmbească, dar începând cu acea zi, zâmbetul ei isi pierdu mult din strălucire – Sonia nu-i zâmbea lui, ea isi zâmbea sieși.
Dar a continuat s-o iubească. S-o iubească pe Sonia a fost mult timp scopul lui in viata si in ciuda a ceea ce i-a scris, mereu o va iubi, chiar daca, de la un timp, va începe s-o iubească mai mult pe colega ce-i zâmbea printre lacrimi.
Si i se păru ciudat, revenind lângă Ela, pe plaja, ca vocea ei ii amintea din ce in ce mai mult de atât de îndepărtata voce a fetei din parc.
— …cei mai albi, isi continua ea povestea, de parca ar fi știut ca preț de câteva minute gândurile lui nu au fost alături de ea, ci departe, in timp. Cu ale căror aripi sa pot acoperi toate rănile tale, sa nu te mai doară nimic, sa te cuprindă o liniște alba, ca in sălile de marmura ale vechilor castele, când secolele zgomotelor vor fi trecut si nu va mai fi nimeni sa tulbure tăcerea sau moleculele de tăcere.
Terminându-si povestea Ela tăcu, uitându-se cu seninătate la Alex, care părea pierdut in privirea ei, de parca abia atunci s-ar fi trezit. Ramaseră astfel multa vreme si, in tot acest timp, lui Alex i se păru ca ea îl conduce, tinandu-l mereu de mana, pe culoarul timpului.
Prima ușa care se deschise dădea pe coridoarele liceului, in clasa a noua, când a avut loc prima cearta dintre el si Sonia si când a întâlnit-o pe ea, pe Ela, in parc. Dar el s-a întors la Sonia si a ținut cu tot dinadinsul s-o uite pe Ela si atunci, dându-si seama de asta, ea l-a lăsat s-o uite. Așa ca s-a retras in ultima banca, sa le zâmbească plopului care bătea in geamul din dreptul ei s celorlalți colegi de clasa. El o avea pe Sonia sa-i zâmbească.
Au ajuns apoi in clasa a doisprezecea, când a venit la ea in parc, si a stat cu ea pina târziu in noaptea rece de septembrie. O alta ușa se deschise si ii duse peste cativa ani, in București, la un mormânt, pe a cărui piatra rece el îngenunche in timp ce ardea la flacăra unei lumânări un petic de hârtie mâzgălit cu cerneala. Literele arse fugiră din cenușa scrisorii si se desenară in aer, deasupra pietrei funerare, formând cuvinte:
„Mi-au șoptit zânele vieții ca ai murit. Bănuiesc ca ti-e bine acolo unde ești căci tot ele mi-au spus de o vrăjitoare ce a îngropat stelele pe furiș chiar lângă tine, dar cu ani in urma…
Am sa vin si eu in curând lângă tine. Sunt obosit si mi-e somn. Sper doar ca mă vei lăsa sa dorm lângă tine.”
De indata ce recunoscu rândurile din epistola, Alex se întoarse din calatoria lui prin timp, înapoi pe malul marii, alături de Ela. De data aceasta insa nu mai ramase cu privirea ațintita in ochii ei, ci o întreba cu un glas ce părea sfasiat de durere:
— De ce-ai murit?
— Murit-au ei, cei vii, pe dinăuntru. La ce-as mai fi fost eu buna, moarta pe dinafară? Sa știi ca loc e destul lângă mine si lângă stele. Si sa mai știi ca te-as primi oricând sa vii sa dormi lângă mine. Dar motivul pentru care sunt aici e pentru a-ti spune ca ție nu ti-e somn. Nu inca, mai zise ea si se ridica de lângă el.
Era îmbrăcata iar in rochia neagra, isi ținea sandalele in mina si ii zâmbea.
— Trebuie sa ajung acasă acum. Ar trebui sa încerci si tu asta, mai adăuga si începu sa se îndrepte încet către valuri.
Preț de câteva clipe, Alex o privi ca hipnotizat cum se indeparteaza, apoi se ridica brusc si o întreba:
— Știi, nu-i așa?
Ea se opri si se întoarse cu fata către el. Ii flutura parul in vânt si-i acoperea din când in când chipul si ochii si surâsul, dar ei ii ghicea trăsăturile, așa cum i le ghicise in parc, dincolo de lacrimi.
— O sa vin după tine. Nu acum, mai târziu. Dar iți promit: când îmi va fi somn voi veni sa adorm lângă tine, striga el.
Intr-un târziu, Ela se întoarse cu fata spre mare si isi continua drumul pina când fu inghitita cu totul de ape.
După un timp, când se mai dezmetici după tot ce se întâmplase, Alex isi ridica ochii impaienjeniti spre cer – se făcuse deja dimineața. Ningea in continuare, de fapt ninsese toata noaptea, dar zăpada nu se așternuse pe el si in jurul lui observa ca era desenat un cerc larg, din scoici, in interiorul căruia de asemenea nu ningea. Din curiozitate Alex lua o scoica din cerc si de indata ce făcu asta simți un prim fulg de nea pe obraz. Curând îl urmară si alții, iar cercul destrămat dispăru după câteva minute sub ninsoare, ca si când nici nu ar fi existat. Dar Alex nu mai ramase acolo suficient de mult timp ca sa vadă asta. Strecura scoica in buzunar si se îndrepta spre cabana. Isi făcu bagajele si pleca la gara. Lua primul tren spre București si după amiaza ajunse … acasă.
Peste câteva zile puse mana pe telefon si-i mai dădu Soniei o șansa.
Cu puține zile înainte de Revelion, pe când discutau detaliile petrecerii ce urma sa aibă loc la Sonia acasă, ea îl întreba brusc:
— Ce ti-a luat atâta timp sa te întorci la mine?
— Trebuia sa mai cunosc si o altfel de dragoste, ii răspunse el cu blandete in glas – Sonia nu avea sa-l inteleaga. Alex insa nu se supăra – nici nu avea cum.