Ești întins în pat. În mână ai o carte la care ții enorm; cartea ta favorită, pe care ai citit-o de zeci de ori și totuși iți place să o recitești pentru că întotdeauna simți că ceva nou, diferit se întâmplă de fiecare dată. În fundal se aude o muzică liniștită, de la calculatorul pe care l-ai lăsat deschis, pentru a te calma. Ai avut o ceartă cu părinții, iar acum regreți acest lucru. Nu vroiai să le spui asta, știi că ei țin enorm la tine, și ar fi trebuit să ii asculți. Dar ceva în inima ta ți-a spus că tu ai dreptate. Chiar dacă sunt mai în vârstă, ar fi trebuit să te asculte.
La școală ai avut o zi oribilă, profesorii te-au ascultat la toate materiile și ai luat note proaste. Nereușind să găsești liniștea interioară, ai fugit de la ultima oră, iar dirigintele te-a mustrat pentru acest lucru. Simți că totul se întoarce împotriva ta. Simți ca lumea se prăbușește. Te consideri cel mai nefericit om din lume, dar nu iți dai seama că această nefericire există în noi toți. Te crezi unicul care are de suferit, deși lumea aceasta este una a suferinței. Vrei să scapi de aceste chinuri, să iți creezi un univers al tău, în care totul să fie bine, oamenii să fie buni, iar Umbra care există în lumea ta să nu fie. Închizi cartea, și privești adânc la coperta ei, pe care scrie cu litere aurii, mari și groase: Ёlendiếl.
Închizi ochii. Întuneric... Liniște...Nimic... Apoi simți că plutești, că ești în nori, iar lumea este departe de tine. Deschizi ochii și vezi că ceea ce ai simțit e realitate. Ești într-adevăr în nori, iar sub tine se află întregul Pământ. Ai o emoție adâncă, care iți trece prin tot corpul, apoi simți cum încet, încet începi să cobori. Te gândești la cartea pe care ai citit-o, la locurile minunate din ea, la Orașul Alb, la Þinutul Magic, și în cele din urmă la Muntele de Foc. Cobori, cobori, și începi să zărești pământul.
O câmpie întinsă pe care zburdă animale de ici-colo, copaci care împart umbra lor pământului, care la urma lui îi ajută să supraviețuiască. Vezi dealuri, munți, ținuturi neimaginabile de ochiul omenesc. Îți întorci privirea în alta direcție, și vezi o pădure; dar nu o pădure cum sunt cele din lumea ta. Vezi copaci care se mișcă, și ți se pare o iluzie. Cum ar putea acest lucru fi posibil? Cum ar putea copacii avea viață în lumea noastră? Oare nu ne cunoaștem propria planetă, sau pe noi înșine? Dacă suntem simple piese în acest puzzle complet al Pământului? Te întrebi dacă este un vis și ai certitudinea că e. Totuși nu dorești să te trezești din el.
Ai venit din lumea în care răul pândește în inimile tuturor oamenilor, unde nu ești în siguranță, pentru că și cel mai bun prieten al tău ar putea fi cel mai aprig dușman. Încerci să iți creezi lumea ta, în care totul este bine, unde nu există înșelare, iar oamenii sunt sinceri. Vrei sa ai un loc modest în lumea aceasta, casa, familia ta care să țină la tine. Nu dorești să înfăptuiești nimic deosebit. Vrei doar să fii o persoană fericită.
Gânduri negre iți macină mintea. Realizezi ca acesta trebuie sa fie un vis, din care mai devreme sau mai târziu te vei trezi. Un vis...nimic mai mult... Dar ții atât de mult la acest vis. Vrei să rămâi mereu în el, să nu te trezești niciodată. Dar...atingi pământul și totul se transformă. Nu revii în lumea ta, ci din contră simți un pământ nou, pe care nu a mai călcat nimeni niciodată. O aură bună înconjoară această lume, iar norul negru din lumea ta a dispărut, sau poate că nu a existat niciodată. Vezi o lume nouă, cu ochi noi, lumea ta, universul tău, locul în care te poți retrage de câte ori inima iți este grea.


Celgora...o lume magică, unde cele mai adânci vise pot deveni realitate; o lume unde și cel mai mic om poate schimba soarta omenirii; o lume de basm în care mai devreme sau mai târziu toți ne vom refugia.