ILUZIONISTUL



Mă aflam undeva la periferie, într-un soi de hală imensă, în mijlocul unui furnicar, un fel de bazar omenesc, în care se întâmplau simultan lucruri fără legătură între ele, iar eu treceam cu mare viteză dintr-o zonă în alta a halei, ca și cum o forță străină m-ar fi impins de la spate. Pașii mei n-aveau nici sunet nici greutate și mă deplasam ciudat de repede, fără vreo intenție anume, nu știam încotro mă îndrept sau de ce, iar chipurile pe care apucam să le surprind aveau ceva amenințător deși păreau că nu mă bagă în seamă. Erau fețe din lumea interlopă, mi-am spus: mutre de traficanți de droguri. Chipuri cărora le puteam desluși foarte clar trăsăturile deși le vedeam doar o fracțiune de secundă, ca și cum aș fi urmărit un montaj de film foarte rapid. Dar în mod paradoxal făceam și eu parte din film, o voință necunoscută, independentă de-a mea mă împingea dintr-un loc în altul, mi-era frică...
Am coborât pe niște scări rulante până într-o hală de carne. Măcelarii întorceau privirea după mine când treceam prin dreptul lor, ca și cum m-ar fi cunoscut și aveau un aer insinuant, privirea lor era ca o prevestire rea, iar atmosfera devenea din ce în ce mai încărcată, spațiul se aglomera de oameni. La un moment dat m-am ciocnit de un individ care purta o cagulă pe cap și brusc m-am gândit: locul ăsta nu există pe pământ, sunt în iad. Simțeam o panică indefinită, n-aveam ce căuta acolo, era un loc complet străin și totuși știam că sunt undeva la periferie și atunci mi-a încolțit în minte al doilea gând: visez…. Mi-am impus să mă trezesc, dar m-am văzut transportată subit undeva în curtea interioară a halei, eram înconjurată de ziduri cărămizii cărora nu le vedeam capătul, prinsă in interiorul lor ca într-o celulă de pușcărie. O celulă imensă și pustie, cu patru pereți și fără tavan și exact lucrul acesta o făcea să pară sinistră - faptul că nu exista nici o ieșire, nici o ușă în vreunul dintre zidurile de cărămidă, singura deschidere era cerul înstelat de deasupra… Priveam în sus îngrozită, era o senzație înfiorătoare, zidurile erau luminate doar de lună și știm că aș putea să scap de acolo doar dacă mă arunc în sus, aș fi putut să mă desprind de la sol dacă vroiam, dar priveliștea boltei înstelate era cu mult mai terifiantă decât priveliștea celor patru ziduri nesfârșite, universul acela fără margini era infinit mai ostil decât imaginea pereților de cărămidă și atunci am avut inspirația să-mi spun: e o capcană întinsă de Diavol. Și l-am strigat pe nume, i-am spus: poți să mi te arăți, nu mi-e frică de tine, am mai avut vise din astea și acum știu că sunt creația ta, nu mă poți ține prizonieră aici, e doar o iluzie! Și în acel moment, lipit de unul din ziduri, mi s-a arătat țintuindu-mă inofensiv și mi-a spus: ai dreptate. Era îmbrăcat tot în alb, cu o cămașă până în pământ și cu aripi de înger, avea o aură luminoasă în jurul capului; “ sunt mai putenică decât tine”, i-am spus, “nici măcar nu-mi e frică”, iar el a zâmbit și m-a încuviințat pentru a doua oară. Nu știu de ce dar chiar îmi dispăruse senzația de frică acum că știam cu cine am de-a face, totul era un vis și era suficient să îmi propun să mă trezesc. Dar înainte de-a apuca să o fac i-am auzit ecoul vocii urmărindu-mă prin întunericul dintre somn și trezie: “ tu m-ai provocat, at…at..tu ai vrut-o… uto…o! ”
Prima oară când am început să am coșmaruri de genul ăsta aveam vreo cinsprezece ani și-mi amintesc că eram pentru prima oară îndrăgostită. În visele acelea mă încerca o spaimă diferită de cea a coșmarurilor pe care le aveam în mod obișnuit cu șerpi sau cu incendii, era o spaimă care nu provenea din acțiunea propriu-zisă a visului ori din încărcătura imaginilor ci acționa ca un fel de energie latentă a timpului și spațiului pe care le străbăteam în vis și avea proprietatea de a degrada și denatura imaginile, de a desfigura chipurile care mi se arătau, transformând personajele pe care le întâlneam din creaturi inofensive în niște ființe malefice. Bunăoară se întâmpla să zăresc chipul încercănat al unei femei bătrâne care se preschimba sub ochii mei într-un chip de vrăjitoare, căpăta o aură sinistră perceptibilă doar prin senzație, începeam să simt și să gândesc că e o creatură malefică și brusc resimțeam o frică teribilă. În alte vise se făcea că încep să mă desprind de la sol și că-mi iau zborul, dar aveam un sentiment îngrozitor de nesiguranță pentru că nu puteam controla acel zbor, parcă aș fi fost absorbită de-o forță uriașă care mă împingea prin aer cu viteza gândului. Mă ridicam deasupra unor orașe ireale, pe care le recunoșteam doar în vis, neavând nici o legătură cu orașele pe care la știam din realitate și străbăteam în zborul acela sinistru distanțe imense, iar groaza provenea din faptul că nu mai reușeam să cobor la sol, nu puteam frâna zborul în nici un fel. Mă chinuia o senzație terifiantă de vertij, mi se părea că mă pierd într-o altă lume, străină și sinistră, din care nu mă mai puteam întoarce și mă trezeam urlând în întuneric. Abia după câteva secunde sfâșietoare de panică realizam că sunt în odaia mea și c-am avut un coșmar. Acest tip de vise aveau toate un element comun și acela consta în faptul că mă aruncau pe un teritoriu care-mi era cunoscut doar în somn, un fel de realitate paralelă a cărei reprezentare o aveam numai în vis. Existau adevărate labirinturi de situații și imagini, de personaje și întâmplări care se legau între ele de la un vis la altul și culmea - aveam un soi de memorie care le coordona și care excludea orice fel de conexiuni cu episoade stocate în cealaltă memorie a mea, cea care colecta amintirea lucrurilor consumate în realitate. Era o memorie a situațiilor, locurilor, străzilor și cunoștințelor din vis, care erau cu totul altele decât cele cu care mă confruntam în realitatea diurnă. Aveam un întreg destin nocturn pe care îl trăiam cu aceeași coerență și intensitate într-o lume perfect ireală care nu avea nici o legătură cu existența mea cotidiană. Ca și cum aș fi trăit două vieți paralele fără nici un punct de tangență între ele. Peregrinările mele prin această dimensiune a somnului erau întodeauna dublate de o spaimă cumplită, fapt care m-a făcut să ajung la concluzia că dacă lumea reală era creația lui Dumnezeu, cealaltă lume, pe care o cunoșteam în somn era creația Diavolului.
Visul cu hala de la periferie s-a repetat câteva nopți la rând. Cel mai tare mă uimea că puteam descifra în somn până în cele mai mici detalii trăsăturile unor persoane total necunoscute, persoane pe care nu le întânisem niciodată în viața reală și acest lucru era vădit inexplicabil deoarece n-aveam nici un pic de talent la desen, sufeream de-o neputință penibilă de-a-mi reprezenta fictiv până și chipurile ființelor celor mai apropiate, așa că era imposibil să suspectez c-aș fi putut avea viziunea unor fețe inexistente când eu nu eram în stare s-o am nici măcar pe cea a personajelor principale din viața mea. Puteam desluși până și mișcările pleoapelor băieților de la măcelărie sau zâmbetul tendențios al vagabonzilor care le dezvelea gingiile, îi vedeam încotoșmănați în borfe largi și slinoase, trăgându-și glugile pe cap atunci când treceam prin dreptul lor, vedeam detalii ale mâinilor strecurând în buzunare câte-o puguță cu un praf auriu, care era pulbere de aur, asta gândeam eu în vis și știam cu precizie unde mă aflu în fiecare moment. Coboram pe scările rulante care mă duceau la subsol și o lumină de neon difuză dezvăluia spații imense ticsite de borfași și traficanți, era ca o pușcărie fără celule în care fiecare umbla în legea lui, dar nu exista nici o ieșire, se învârteau toți ca niște titirezi, făceau mereu același gesturi mecanice, ca și cum ar fi fost captivi în propria lor nelegiuire, ca și cum infracțiunea în sine ar fi fost o pedeapsă, păreau obligați să săvârșească la nesfârșit același gesturi care nu mai aveau nici un scop pentru că erau cu toții prizonieri în hala aceea de la periferia Universului și fiecare avea câte-un pliculeț cu pulbere de aur care nu folosea la nimic, unii îl purtau chiar la gât, ca pe-o medalie a damnării, fiindcă deși erau niște depravați, niște căzături. Nici unul nu părea periculos, dimpotrivă arătau cu toții ca niște victime, târfele abia își mai târau piciarele schiloade și obosite și trăgeau din țigări care nu scoteau scrum, fumau la nesfârșit aceeași țigare interminabilă... Peștii lor numărau bani în continuu, sume nesfârșite de bani de parcă fișicurile pe care le țineau în mână ar fi avut grosimi infinite. Violatorii purtau șorțuri de măcelari, erau mânjiți de sânge din cap până-n picioare și stăteau toți înghesuiți în hala de carne jupuind cadavre sau legând cu sfoară de niște țevi care treceau prin pereți la înălținea capetelor mâini și picioare omenești sfârtecate cu toporul, mădulare pe care le putem zări spânzurând peste tot, vrăjitoarele stăteau pe jos ca cerșetorii și bolboroseau ceva nedeslușit deasupra unei străchini în care se zărea un lichid verzui, iar undeva într-o zonă izolată a halei începeau magazinele, pline cu mărfuri de lux - haine din toate epocile și de toate culorile. Era un labirint nesfârșit de zaiafeturi expuse la vedere, pe care le probau în permanență cucoane fardate violent, schimbau toaletă după toaletă, iar după ce epuizau un stand treceau la următorul... Nu făceau altceva decât să îmbrace și să dezbrace diverse costumații.
Într-o altă aripă a halei începea cazinoul, iar acolo era cel mai sinistru, pentru că se făceau pariuri fără miză, nu era nimic de câștigat și nimic de pierdut, jucătorii aveau niște fețe schimonosite de exasperare, erau sortiți să să se conformeze hazardului la infinit, fără să mai existe nici un fel de noroc în consecința regulilor jocului. Îi puteam vedea pe toți, eu eram singura care mă puteam deplasa hălăduind prin toate cotloanele halei, eram un fel de călător, în timp ce toți ceilalți pe care îi întâlneam aveau un destin clar stabilit. Pe undeva înțelegeam ce caută acei oameni în infern, dar nu puteam pricepe ce rost avea prezența mea acolo. După ce străbăteam hala de la un capăt la altul mă pomeneam în curtea aceea interioară cu ziduri de cărămidă și acolo mă conversam iar cu Diavolul, cerându-i să-mi dea drumul să plec, visul se repeta identic în același condiții și aveam toate motivele să cred că nu eram eu autoarea lui, ci un simplu martor, adus acolo fără voia sa.
Mi-era groază să mai adorm ca nu cumva să se repete visul. Ajunsesm să am insomnii cronice, iar gradul de oboseală își spunea cuvântul. Aproape că nu mai puteam face diferența între o zi și alta, mi se părea că timpul se dilată sau se comprimă aleator, că încermenește sau dimpotrivă se derulează cu o viteză incredibilă, mă uitam în oglindă și nu-mi recunoșteam chipul, parcă ar fi fost stors de suflet și conștiință și rămăsese din el o simplă scoarță inanimată.
La servici meregeam pe același drum în fiecare dimineață, noroaiele toamnei târzii erau aceleași, ceața învăluia orașul în aceeași lumină clar obscură, salutam aceiași cunoscuți în fiecare zi și.-aveam același schimb lapidar de replici, auzeam aceleași lamentații, îi vedeam pe cei din anturajul meu mocnid de aceeași revoltă resemnată cu privire la lipsa banilor și îmi era din ce în ce mai clar că timpul se învârte în loc ca o sfârlează, la fel ca peștii, târfele, vrăjitoarele și ruletiștii din visul cu hala de periferie.
Într-una din nopțile de insomnie, pe când mi-am aruncat ochii în oglindă în speranța că voi reuși să mă recunosc, mi s-a aratat în locul chipului meu stors de vlagă o față de bărbat identică aceleia a îngerului malefic pe care o știam din vis. Doar că nu avea nici un fel de aură luminoasă ci era un chip perfect uman care părea că se holbează la rândul său într-o oglindă ca să verifice dacă era sau nu cazul să se bărbierească. Când îmi întâlni chipul cu privirea, avu un spasm de teamă și uimire. Părea că știe cine sunt. Arăta speriat în ultimul hal. Abia putea articula cuvintele. Mă întrebă șovăielnic: „ De ce?!” „ De ce, ce?” l-am interogat la rândul meu. „ De ce mă ții prizonier acolo? Mi-e frică să adorm ca să nu te visez din nou....”mi-a raspuns în aceeași secundă cu mine....

În noaptea aceea am dormit ca un prunc, un somn profund, fără vise. Am dormit și-n zilele și-n săptămânile următoare. Mă trezeam dimineața să mă duc la servici și mă gândeam la diverse posibile explicații. Poate ca infernul era viața reală și spaima unicul sentiment posibil. Poate că de undeva din UTOPIA se încercau îmbunătățiri. Poate că viața asta n-avea nici o miză din cauza singurătății și neputinței noastre de-a iubi. Ne învârteam toți ca niște cai de lemn într-un carusel sinistru încercând absurd să ne atingem.
Poate că întra-adevăr trăim într-o pușcărie în care singura trapă de evadare e cerul. Poate că singurul remediu la toată spaima și nefericirea e să privești spre celălalt ca-n tine însuți.
Altfel nu ne rămâne decât să fim, fiecare pentru fiecare ILUZIONISTUL.