M-am aplecat peste marginea Pământului și am privit în jos... și nu am văzut nimic...

Am împins poarta mare și ruginită a Raiului, și tot ce am văzut a fost o grădină bătrână și părăginită, aproape la fel de pustie ca și sufletul meu...

Obosit, am mijit ochii în întunecimea Iadului... focul se stinsese de mult și vântul împrăștiase deja cenușa rece...

Și atunci m-am ghemuit în mine și am început să plâng... Unde sunteți toți? Basmele copilăriei, copiii cu aripi în spate, demonii cu gheare și ochi roșii, bătrânul acela bun, cu barba lungă, albă... Mă părăsiseră cu toții? Au fost doar niște minciuni?
Am ajuns eu prea târziu la voi, nu-i așa?
Muriserăți de mult, îngropați sub munți de uitare...

Și între timp am murit și eu.
Doar câteodată, în coșmarurile mele cele mai crunte, visez că sunt iarăși atât de credul și naiv precum eram odată... Și atunci coșmarul devine vis, visul devine realitate și realitatea un coșmar... Mă trezesc transpirat și, pentru o clipă, uit de scopurile precise pe care le urmăresc în viață, cu o asiduitate neclintită și rece. Doar pentru o clipă.

Dar coșmarurile acestea sunt din ce în ce mai rare. Curând, nimic nu o să se mai interpună între mine și țelurile mele.