poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-05-20 | | „Loana” și chinurile Facerii. Epoca de piatră vs. „Epoca de Aur” Vipia se făcea simțită în sala de proiecție arhiplină, duhnind a transpirație, cu balcoanele ticsite și mâncătorii de semințe plasați „la înaintare”, până la un metru de ecran. Rula filmul „Loana”, în ton cu vara aceea exasperantă. Bruneții turbulenți din tribul de la munte îi agresau pe semenii lor blonzi de la malul mării, oricum mai civilizați, în orice caz mai blânzi. Poveste veche, cei răi și cei buni se anihilau reciproc, încă de la facerea lumii. Era în toiul Războiului Rece, dar noi nu prea ne sinchiseam de asta, dădeam imediat semnalul când se aducea citro sau crempită la Cofetăria Unirii, ieșeam la iarbă verde și seara era plăcut, cu toate antenele fixate pe sârbi. Printre încleștările sălbăticiunilor artificiale, filmate cadru cu cadru într-un decor de carton și asezonate cu răcnete „preistorice”, pe marele ecran se făcea și geopolitică, primitivă, evident, în chiloți de blană și cu parul în mână, în fine, până la urmă ambele triburi, aflate într-o feroce ciomăgeală, erau înghițite nediscriminatoriu de măruntaiele pământului, căci erupțiile vulcanice se aflau la ordinea zilei. La final, pe fondul genericului zgâriat și cu sonorul alterat, mă îndreptam spre ieșirea deasupra căreia licărea același bec verde cu inscripția ESIRE, niciodată „IEȘIRE”, n-am înțeles nici până azi de ce. Oricum, nu înțelegeam multe lucruri la vremea aceea. De pildă, mătușa mea, zisă „Balaurul”, părea nedumerită de ținutele sumare ale actorilor, în realitate fiind deranjată de actrițele care se agitau cam despuiate, în frunte cu protagonista Raquel Welch, care purta un fel de costum de baie „avant la lettre” și țipa indiferent de situație, când răpită, când salvată. Pentru bărbații din sală aceste aspecte erau mai puțin relevante, „Loana” a rulat săptămâni la rând, iar tata a lămurit-o pe mătușa că este firesc să apară atâta tineret pe ecran, deoarece în epoca de piatră mureai și dintr-o măsea stricată, fără a mai apuca bătrânețile. Apoi erau și cotroversele cu verișoara Monica, pe care o admiram în secret, considerând-o nepermis de deșteaptă pentru o fată. Tocmai intrase pe locul doi, după un examen greu, la un liceu cu pretenții și era fermecată de Loana. Cred că orice fetișcană ar vrut să arate la fel de bine și să fie „salvată” de atâtea ori la rând, dar eu oftam după fetele din tribul de la munte, că erau mai brunete și drăcoase; păcat că le înghițise pământul, ar fi dat urmași ageri și mai vioi epocii de fier. Noi trăiam în Epoca de Aur, ea ținea cu dacii, eu țineam cu romanii, văzusem „Dacii” și „Columna”, ne trăgeam de lobul urechii ca să dovedim care e dac și care roman. Înciudat că avea întotdeauna dreptate, mă întorceam la caietele mele jerpelite și desenam cu obidă dinozaurii din „Loana”, zgâriindu-le spinările cu un creion bont colorat, visând să întâlnesc un monstru adevărat, eventual să-l răpun pentru a mă impune în fața lumii ca bărbat, pentru a fi luat, în sfârșit, în seamă. „Bătrânul și marea”. Omul care a dus monstrul la liman Întâlnirea cu monstrul a avut loc mai curând decât mi-aș fi imaginat. Nu au trecut nici două zile și l-am văzut aievea, de fapt i-am văzut mai întâi gura înspăimântătoare, încadrată de două mustăți hidoase, paralizându-mă de groază. Era ca un șarpe gros, cu capul mare și ochi tulburi, înfiorători. Corpul lung și cleios atârna prăbușit sub propria greutate, legat zdravăn de o bicicletă nemțească. Pescarul, fălos nevoie mare, ca un bănățean autentic, se lăuda în dreapta și în stânga cu somnul acela de aproape doi metri lungime, scos din mâlul Timișului. Omul „parcase” bicicleta la vedere, în fața atelierului de reparat ceasuri, un loc răcoros, unde se pierdea timpul cu mare voluptate și unde se multiplicau, prin viu-grai, noutățile explozive. Trotuarul era înțesat de gură-cască, iar povestea pescarului cu bicicletă de damă (dar nemțească!) creștea în dimensiuni, cu detalii din ce în ce mai gogonate, fapt explicabil, căci omul nostru mai făcuse un popas la „Doi cocoși” și altul la „Cornul vânătorilor”. Nu i-am înțeles frenezia decât mult mai târziu, într-o sală de cinematograf înghețată, unde, în fața unei duzini de spectatori zgribuliți, rula „Bătrânul și marea”, o ecranizare după Hemingway, din care am reținut aceeași încrâncenare de a duce monstrul răpus la mal sau dacă vreți, la liman, chiar dacă din el nu mai rămăsese decât un schelet impunător, pe care mai atârnau doar câteva hălci de carne, scăpate de demența devoratoare a rechinilor mai mici sau mai mari. Măcar aici, „bătrânul” de meserie Spencer Tracy și omul nostru de la „Cornul vânătorului” se întâlneau miraculos, dincolo de ecran, mărturisind o nebunie comună, de neîmpărtășit semenilor de rând. „Cocoșul roșu” și „Cântăreața cheală” De fapt, monstrul a fost dintotdeauna printre noi, televiziunea alb-negru ni-l întruchipa în direct, vedeam masele acelea hipnotizate care aplaudau de parcă nu-și puteau desprinde niște magneți din palme, erau acolo o seamă de indivizi cu fălci mari, cu costume negre și cravate subțiri, cu nod mic și meschin, aflam cu stupoare că ăștia sunt reprezentanții noștri, ai poporului. Eu nu mă regăseam în nici unul dintre ei, așa că citeam disperat literatură science fiction despre universuri paralele și romane latino americane, îi iubeam pe Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa sau Alejo Carpentier, mai târziu pe Jorge Luis Borges și Ernesto Sabato. Retras în bibliotecă, hotărâsem că ei erau ambasadorii mei - atât cât scrisul lor exista, la fel de alb-negru, dar pe hârtie, o parte din mine era reprezentată oriunde. Era prin primăvara lui 1977, rămăsesem singur acasă pentru a mia oară și nu era cine știe ce scofală, făceam parte din marea generație a copiilor crescuți la bloc, cu cheia la gât. La „canalul” nostru de televiziune unic, național și oficial (canal în adevăratul sens al cuvântului, căci post nu se putea numi), rula un film din țara frățească situată la sud de fruntarii. La viața mea am văzut doar trei lung-metraje bulgărești, care aveau în comun imaginea neclară, lăptoasă și acțiunea absurdă, dar cu atât mai impresionantă. Nu mai știu exact, cred că unul înfățișa pasagerii unui autobuz, care aveau pemoniția tragică a unui accident, în altul acțiunea era plasată printre niște clăi de fân, iar câțiva indivizi nerași, îmbrăcați în haine de piele care contrastau cu cușmele lor ciudate, acuzau „cocoșul roșu”că le ciugulește recoltele. Mai era unul în care nu apărea nici un personaj feminin – „nici măcar o femeie de serviciu”, așa îmi confirma Radu Paraschivescu, un amic devenit peste ani redactor coordonator la o mare editură bucureșteană. Filmul absurdului și teatrul absurdului – credeam că se potrivesc, că se compensează, absurdul avea și el nuanțele lui, mă uitam la filmul respectiv, citindu-l în același timp pe Ionesco – „Scaunele”, „Cântăreața cheală”, „Rinocerii”, ca și când aș fi preparat un cockteil exploziv. Efectul avea să fie însă cu totul și cu totul neașteptat. „Șatra”: tensiunea din sală cheamă cutremurul Uneori, însă, absurdul are limitele lui, forțat fiind să facă loc realității crude și nerădătoare: întâi am simțit zgâlțâitura zdravănă, apoi am văzut balansul frenetic al lustrei cu trei brațe, la fel și zbaterea frunzelor sfâșiate ale rododendronului, devenit brusc amenințător, în colțul său de lângă fereastră. În cele câteva secunde dilatate de groază, am auzit ca prin vis țipetele oamenilor înghesuindu-se pe casa scării, în timp ce eu rămăsesem țintuit pe canapea, privind siderat cum televiziunea unică transmitea doar purici în locul filmului acela stupid. Mai târziu, am înțeles că așa trăisem marele patru-trei-șapte-șapte, cutremurul devasator din 4 martie 1977, de peste șapte grade pe scara Richter. Prea multe cifre de șapte, prea puțină premoniție la atâtea numere magice. Oricum, seismul a fost blând cu Banatul nostru, unde toate par mai atenuate, mai ecumenice, de vreme ce reușisem să ne conciliem până și cu... scara lui Richter. Încă nu știam cum suferea restul țării, dar țin minte că în acea seară absurdul și-a luat o revanșă strălucită, dovedind că poate domina realitatea, oricât de tragică ar fi ea. Ai mei ținuseră neapărat să vadă filmul „Șatra”, regizat de basarabeanul Emil Loteanu. Sala era plină ochi și urma celebra secvență în care actrița principală, Svetlana Toma, aflată în rolul unei țigănci focoase, începea să-și dea jos straturile de fuste, precum niște foi de varză... Pe măsură ce fustele cădeau, urmând parcă un cumul de tensiuni în crescendo, cutremurul devenea din ce în ce mai evident, iar lumea părăsea sala într-un fel straniu, în tăcere și fără crize de isterie. Un singur om rămăsese fascinat de țiganca ce începuse să-și dezvelească formele pe marele ecran: stătea cu bărbia proptită pe marginea lojei, total rupt de realitatea din jur. Tata s-a apropiat de el, încercând să-și stăpânească panica: „domnule, e cutremur, trebuie să plecați”, dar, neprimind nici un răspuns, s-a grăbit s-o ajungă din urmă pe mama, care îi făcea semn în capul scărilor de la balcon. Atunci i-a mai aruncat, încă o dată, în grabă: „domnule, repede, e cutremur”, dar n-avea nici un rost, omul voia să vadă, cu orice preț, secvența, până la capăt. „Ar fi murit fericit”, s-a concluzionat la reuniunea de familie ce a urmat neobișnuitului eveniment, am râs din toată inima, la urma urmei cine-l putea condamna pe bietul om, care a preferat fascinația cinematografului unei vieți oricum cenușii și anoste... cu cheia la gât, nu-i așa? (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate