poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-05-10 | | „Îl știam de prea mult timp, așa că nu m-a surprins reacția lui: de cum s-a anunțat canicula, a decis imediat retragerea în propriul apartament și organizarea Rezistenței”. Așadar, m-am baricadat de unul singur, cu storurile trase, renunțând în primul rând la presa infectată cu atâtea lucruri periculoase. Rupt de contactul cu lumea torturată de Soarele fix și alb, agonizam ca o șopârlă în centrul Universului, așteptând în zadar să devin un fel de Buddha, încremenit în poza veșnicei fericiri. Știam că această stare nu va dura prea mult și că, la lăsarea serii, mă voi supune vechilor ritualuri, pendulând, din ce în ce mai febril, între mașina de scris și bibliotecă. Scoteam pe rând cărțile de pe rafturi și le priveam solemn, scuturându-le de praf, doar pentru a le pune la loc și a le lua înfrigurat înapoi. Atunci era momentul să mă retrag la masa de scris, să-ncerc măcar să adun câteva idei pe un colț de hârtie, convins că astfel voi opri, cât de cât, curgerea duplicitară și înnebunitoare a ceasurilor. Cărțile și timpul…„Cărțile încetinesc timpul” – încerc să scriu asta, dar creioanele se dovedesc boante, minele se fărâmițează, iar hârtia, pe care cuvintele refuză să se așeze, devine transparentă. „Ideile se volatilizau cu asemenea repeziciune, încât scriitorul nici nu mai înțelegea ce voise, de fapt, să spună”. Scriu „Groapa cu fum” și apare deja sincopa: Dumnezeu știe de ce am așternut pe foaia imaculată aceste trei cuvinte, care a fost procesul, nebunia sau sistemul elaborat care m-au condus aici. Văd cuvintele cum se-adună, se recompun și se amestecă bizar, păstrând între ele o complicitate perversă, de nepătruns. Le recitesc fără a le înțelege și privesc la rafturile cu carnete, agende și maculatoare neatinse. De fiecare dată când m-am apropiat de ele, îmi amintesc: ceva m-a oprit să scriu și mă apucă groaza că treaba asta mi se întâmplă tot mai des. Să fie oare un semn de bătrânețe?! „Călătoriile cu trenul, călătoriile lungi și fără o țintă precisă, inițiate la ceas de noapte, ori poate doar visate, erau cauza gândurilor apăsătoare ce-l încercau în ultima vreme – sau cel puțin așa credea el, simțindu-se golit, demolat pe dinăuntru”. De cine mă tem? Mă tem de Omul-Peliculă, cel subțire, insidios și străveziu, lipindu-se de carapacea lumii ca un jeleu, ca o meduză letală, injectându-și otrava paralizantă în oameni și animale. Mă tem de Stăpânul Viselor. Mă tem de Cel-care-se-Întoarce. Mă tem de Groapa cu fum, de locul uitării. Mă tem de Maistoru’, de cel care ucide iluziile, sau mai degrabă, mă tem că, pur și simplu, voi ajunge să-i înțeleg odată și-odată, pe toți laolaltă. „Floarea carnivoră a obsesiilor sale – ideea că, dacă se va opri, va urma inevitabil prăbușirea în el însuși”. A doua zi, dis-de-dimineață, profitând de răcoare, m-am încumetat să ies din casă, la ora când televiziunile încă-i numărau pe deshidratați, pe cei loviți de atacuri cerebrale, pe victimele doborâte de tensiune, în plină stradă… lucruri care, în genere, nu mă preocupă. Considerând-i eliminați, ca într-un simplu joc electronic, mă pregăteam să reintru în atmosferă, aidoma navetei spațiale ce accelerează spre o destinație vagă sau spre dezintegrarea completă. Lansat cu viteză, la limita atomizării, treceam pe lângă aceleași chipuri și personaje imposibil de ocolit, repere și jaloane pe drumul spre nicăieri. „Totul, dar absolut totul sugera la el o înaintare anormală – corpul aplecat în față, genunchii flexați în unghi ascuțit, bărbia voluntară și capul dat pe spate – într-o postură ce sugera mai mult smulgerea spre înainte, decât avansul firesc. Dar cursa nu trebuia oprită, cu nici un preț”. Întins pe banca favorită din piața centrală a orașului, cea cu catedrala, fântâna cu pește și aerul său de burg central european, mă pregăteam de un nou ritual de încetinire a timpului, când am simțit perturbarea în marele vortex de energie pozitivă ce izvora din acel loc. Un fel de nisip mi se strecura sub pleoapa stângă, în timp ce ochiul drept se depărta de restul feței, lăsând scalpul întins ca foaia unui cort peste craniul astfel despicat, rupt în imaginația mea de aura străină și nelalocul ei, care mă pândea din gangul pârjolit, mirosind a ars. „Priviți cu atenție această secvență, căci am șters-o din înregistrarea pentru caseta finală” Maistoru’ avea fruntea înaltă a unui criminal în serie, sub care se îngrămădeau, de-a valma, ochii mici, nasul, bărbia ascuțită și dinții ieșiți în afară, totul sub cozorocul unor sprâncene stufoase. Îi urmăream gura ce părea că se telescopează spre înainte și profilul lui de pește piranha, atunci când mecanismul vorbirii i se declanșa, pare-se, independent de propria voință: „Știi, băiete? Știi? Te pricepi? Îți place? Da?” - mă chestiona ca o mitralieră, fără a aștepta răspunsul, apoi repeta totul, lăsând interogația la o parte: „A, știi tu. Te pricepi, îți place. Te descurci. Știi tu.” E adevărat. Știam, mă descurcam. Făceam și conversație, în fața teancului de reviste vechi, pe care încerca să mi le vândă fără succes. Era totul în regulă, mai puțin mirosul de gang ars și faptul că nimeni, în afară de mine, nu dădea semne că l-ar observa pe Maistoru’. Un moment, mi s-a părut că aerul pe care-l respiram se îngroșase și devenise mai greu. Atunci am înțeles că Maistoru’ era cel știut de toți, era cel mort de mult, era Mortul ce revenise suspect, în gura gangului, cu revistele lui vechi, pe care nu le cumpăra nimeni, cu imaginile prăfuite din anii 60-70, care nu mai interesau pe nimeni. „În acea dimineață, își târa trupul ca pe un blestem… Ochiul rotitor, ochiul dement, îl urmărise întreaga noapte, în timp ce el zbura, într-un fel de rostogol, la mare înălțime, hăituit de întreaga lume”. Și-atunci mă întrebam: bine-bine, dacă eu mă opresc, mă prăbușesc în mine însumi, asta e regula jocului asumat. Dar ei, cei pe care-i știam încremeniți în poza eternei fericiri? Toate aceste personaje care trec pe lângă mine, din ce angrenaj fac parte? Și de ce se agită, ce-i pe chinuie toți oamenii ăștia? Stau în fața Maistorului și răsfoiesc cu înfrigurare un Paris Match jerpelit, pentru a afla răspunsul din paginile zdrelite, cu poze color și sepia. Suntem în anul 1968, pe care eu îl știam ca „vremurile bune”, dar acum văd tancurile rusești intrând în Praga, demonstrațiile studenților de la Paris, uite-l și pe șanhinșahul Iranului, ce bine-i stătea în uniformă, alături de regina Farah și ce destin crunt a avut mai apoi, uite-l și pe Che Guevara, împușcat cu un an in urma în Bolivia, cu tot cu revoluția sa mondială. În jungla Vietnamului, oamenii ardeau de vii, sub tirul bombelor cu napalm, iar eu credeam că 1968 a fost un an bun, ce nebunie, de ce ideea asta fixă și total nefondată?! - Foarte simplu, pentru că atunci ți-a salvat viața. Îți mai amintești când te-ai rupt din mâna părinților și ai traversat bezmetic strada, vrând s-o îmbrățișezi pe micuța ta verișoară? Mai ții minte cum te-ai oprit la strigătul tatălui, în ultima clipă, la un pas de mașina neagră, dispărută în ceața înșelătoare? - Dumnezeule, am și uitat asta! Dar cine ești și de unde știi așa ceva ?! De unde vii ? Ce am de la tine, îmi poți da tu ceva ? - Cine sunt eu ? Sunt un profesionist, poți să-mi spui Operatorul, și nu-ți pot da nimic. De fapt, am sosit ca să iau, nu să dau. O să vezi, nu-i nimic grav, nu-i nici o problemă… Þi-am spus, eu sunt Operatorul, sunt doar un individ, cel care filmează caseta, banda aceea care va fi derulată și văzută doar o dată, mă-nțelegi, la Marele Proces final. Sunt un fel de martor, dacă vrei, mă consider doar un tip care-și face meseria, pe cât de discret se poate. Nu fac caz de chestia asta, să zicem că sunt un bun profesionist. - Și atunci, de ce ne-am întâlnit ? - Pentru că și noi, cei din lumea noastră, mai comitem, uneori, greșeli. La urma urmei, eroarea face parte din jocul universal, nu-i așa? M-am împiedicat, o clipă, iar banda s-a dat înapoi, încălecând vremurile, cât pentru o secundă din eternitate. Așa ajunse Mortul din nou printre voi –neverosimil și parcă decupat din timp, cu jurnalele sale vechi, pe care nu da nimeni un ban. S-a nimerit ca dovada acestei greșeli s-o ai doar tu, singurul care ai simțit perturbarea undei generoase din piața cu catedrala, fântâna cu pește și aerul de burg… Așa că-ți voi face un bine : voi șterge totul, îți voi anula amintirile. Îți dăruiesc Groapa cu Fum și ușurarea uitării, a inocenței. - Numai puțin! Și dacă tot e să uit, ce voia să-mi spună, de fapt, Maistoru’? Dacă tot e să uit... - Atunci, când ai traversat strada, el te-a împins din fața mașinii. A fost lovit la cap și la șold, din cauza asta a și murit, brusc, două luni mai târziu, când cheagul de sânge i-a afectat creierul. Greșeala mea, întoarcerea lui și faptul că doar tu l-ai văzut, să zicem că sunt simple coincidențe, așa le voi consemna în registrele noastre, la întoarcere... - Te rog din suflet, mai rămâi puțin, nu mă lăsa așa ! Nu mă poți lăsa așa ! Spune-mi măcar atât, ce este fericirea ? În fond, ce este fericirea ? - Atunci când erai copil și priveai norii, atunci ai fost fericit. Dimineață după dimineață, ritualul trezirii devine tot mai greu de suportat. Odată capul întors de la perete, aburul protector al visului s-a risipit. O clipă, o clipă doar, atâta ține balansul între palparea neplăcută a realității și încercarea, neizbutită, de a mă pune iarăși la adăpost. Resemnat, aidoma unui monstru ivit din adâncul oceanului, doar pentru a tăia metodic țărmul cu un laser-ghilotină, explorez camera în dezordine, maldărul de cărți și colecția de sticle goale, masa de voiaj aflată în echilibru instabil, sub greutatea unui vraf de ziare și a cănilor de cafea, cu zațul împietrit de câteva săptămâni. Privirea se oprește asupra agendei telefonice, în timp ce pielea mi se subțiază, întinzându-se lividă între împunsăturile coastelor. Întregul ambalaj al trupului devine translucid, dezvelind spasmul organelor interne, ce pulsează, semitransparente. Aflasem ușurarea uitării și Groapa cu fum, din care mai răzbătea uneori o umbră vag familiară. Din Maistoru’ mai rămăsese doar o siluetă chircită, ca de câine, decupată pe luciul plumburiu al unor ape vechi și îndepărtate. Și gestul acela, prin care-și aranja cravata, cu o privire « de dincolo ». |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate