Era o femeie care fusese frumoasă cândva, cea care sunase la ușă.Avea un trup de gimnastă, părul de un auriu care o făcu pe Emma Lia să o invidieze din prima ; și ochii, ochi parcă nici nu avea...parcă avea doar două găuri negre, două puțuri fără fund..
-Bună ziua.Eu sunt Fleur de Lis.
„E de departe, cea mai mare ispită a cărnii..să o vezi cum înflorește, să-i vezi lucirea coapselor, să o simți lipindu-se de tine, aproape goală, în timpul somnului de după amiază..să o vezi mai mult dezbrăcată, prin grădină..e o furie a sângelui care te-ndeamnă, te-cheamă..în definitiv, rămâne în familie...și, dacă și ei îi place..și dacă sunteți precauți și o faceți departe de bunica, sau atunci când bătrâna doarme...dacă îi pui mâna la gură sau îi înfunzi gura cu buzele tale..nimeni nu va ști niciodată..niciodată..de tunelul acela îngust de carne, de mirosul acela de plăcere..nimeni nu va ghici niciodată...țipătul acela de fată străpunsă.” ...”
„E de departe cea mai mare provocare..să vezi cum încearcă să îți facă ție, fratelui cel mare, plăcere în modul cel mai nevinovat cu putință..a văzut că îți place dacă se freacă de piciorul tău..ca un animăluț..va repeta ce știe că îți place, doar ca să îți facă plăcere...sora ta, sângele tău...eram cu un an mai mare dar ea se pârguise prima...îți puteai da seama după cum vorbea, după cum picura miere din corp atunci când trecea pe lângă mine..după cum mă îmbrățișa..și îmbrățișările acestea, deși păreau frățești, nu mai erau...pentru ceilalți păream niște deplini tovarăși..eram chiar dați exemplu acolo unde frații nu se prea înțelegeau-dar noi-știam, după zâmbete, după vorbele cu două înțelesuri, după modul în care își dezgolea coapsa și după nestăvilința cu care puneam mâna pe ea s-o salt în leagăn că vom fi mai mult decât atât...se lipea goală de spatele meu, în lungile zile de vară când trebuia să dormim dupăamiaza, eram noi singuri în conac, bunicii plecați la piață, cu șareta..se lipea de spatele meu și în camerele acelea reci, cu ziduri groase, pe unde căldura soarelui nu se cuvenea să pătrundă..ea era carnea, trupul și sângele..era nerușinată, bineânțeles că era nerușinată, mă căuta acolo, se lipea de mine și mă căuta acolo „ia să te văd, măi, ești cocoș sau clapon ?”..”și mirosul acela ușor dulce, de plăcere, mirosul acela pe care nimic și nimeni nu putea să-l ia din pielea mea după ce se lipea...și modul în care dansa gală, prin camerele umbrite, prin camerele tăcute, prin camerele pustii, numai trupul ei și cu mine...așa că era invariabil să se întâmple..era invariabil să o prind și să o supun..să îmi zâmbească cu carnea și cu trupul ei, să se înalțe pe vârfuri să o cuprind mai bine, mă înebunea să-i văd mușchii tălpilor încordați, atunci când se înălța pe vârfuri..”nu te mai gândi și ia-mă”..”avea 12 ani și eu 13 și aceasta este, dragă Emma Lia, marele meu păcat...de ce ți-l spun ție ? pentru că știu că nu te voi putea avea niciodată—ție îți trebuie altceva, cu totul altceva iar eu am plâns nopți în șir pentru că nu pot să îți dau...pentru că nu pot să îți asigur ceea ce meriți...de aceea ți-o săpun, să nu fii atrasă de mine ca proasta...de aceea ți-o spun că pentru voi, pentru credința voastră este poate cel mai mare păcat pe care îl poți face-dar eu nu mai sunt din această lume...de când am intrat în corpul ei nerușinat și subțire, de când i-am cunoscut carnea și sângele, de când i-am dat deoparte de pe față părul blond și lung, transpirat de cazna noastră comună, ca să o sărut...i-am inventat atunci un nume, pentru că era slăbuță dar bine făcută, la 12 ani era deja perfect dezvoltată-i-am spus „Fleur de Lis”