Era nimic, era praf, era nisip pe plajă.Era Barroa, ca un cântec irlandez săltăreț.Intră Barroa.Aici e Barroa,Barroa cel puternic,Barroa.
El era Barroa.Și ea, această ea...
Ea mirosea a moarte și a bebeluș de câteva luni iar îmbrățișările lui erau disperate și mânioase,erau un plânset și o cerere de iertare.Dar ei nu-i păsa, ei îi era bine atunci, cu el.De rest nu-i păsa și lui Barroa îi venea să urle pentru că nu se putea desprinde, pentru că o fascinație morbidă și macabră îl aducea mereu, indiferent spre ce pleca, tot către Wanda Wasilevskaia Wanessa.Ea punea Gardel la Victriola, dansa pentru el La Violeterra, ar fi făcut orice pentru el...îi punea la picioare o lume veche, o lume demult apusă, lumea lui No pasaran și a Fronturilor Populare, lumea bătăliei pentru Ebru și a asaltului Alcazarului, lumea în care puteai să mori pentru o cauză, fie ea de dreapta sau de stânga, mureai simplu și prostește cântând Internaționala sau Cara al Sol, era o lume fascinantă și fermecătoare dar din păcate trecută, la fel ca și Gardel.Era disperarea de a fi născut și crescut prea târziu.Era fascinația altor timpuri...
Ea mirosea a vechi, respira bătrânește, sufla pe nări atunci când era strânsă în brațe.Ea era ca un măr încrețit, plină de cute peste tot, era ca un elefant bătrân...ea era era o supraviețuitoare și Barroa se gândea că poate asta îl atrase prima dată, modul în care străbătuse acele timpuri zbuciumate în scurta ei de piele, cu figura aceea de veșnică anarhistă, de pui speriat...cu figura aceea de păsărică fericită că e lângă el, că e strânsă în brațe, că i se acordă și ei puțină atenție fără ca, pentru acest lucru să răstoarne guverne sau să arunce bombe cu fitil.
Poate îl atrăgea faptul că era o femeie, o femeie cu istorie, o femeie cu trecut.O femeie cum nu mai văzuse, cum nu mai avuse, care să-l răzbune pentru toată mizeria și minciuna în care trăise...și pentru cealaltă, cea care se măritase cu locotenentul Hașdeu...