Sunt o persoană disciplinată. Vreau doar să spun că obișnuiesc să respect legea; și am eu una preferată - Regulamentul privind circulația pe drumurile publice, pe care mă străduiesc să nu-l încalc niciodată. Respect viteza legală, dau întotdeauna prioritate, semnalizez regulamentar, îmi fac asigurare la timp, revizie și tot ce mai trebuie. Doar că, uneori, oricât te-ai strădui, o mai dai și-n bară.
Ptiu! Bată-te să te bată! Verzitură coclită! Arătare-n dungi! Mă speriași. Tocmai după curbă
te-ai găsit să mi te ițești? Și n-ai nici păr destul, cât să-mi ajungă și mie de-un afumat, să-mi treacă de sperietură, cum îmi făcea bunica, demult, când eram copil și mă speriam de câte-o lighioană. Și ce tot întinzi mâna aia? Ce, eu nu știu că trebuie să trag pe dreapta? Crezi că de tâmpită merg cu avariile în loc de faruri? Aș fi oprit oricum, măcar să te bag în seamă și să
te-ntreb dacă nu te pricepi să repari niște amărâte de faruri care și-au găsit tocmai acum să mă lase. Poate măcar ai pumnul mai puternic, că al meu - tras cu nădejde-n capotă - n-a reușit să obțină vreun rezultat. Doar că, după aia, m-a lăsat și claxonul. Uf, și mi-am propus de atâtea ori să învăț reparații auto! De mâine, ba nu, că mâine-i Paștele, de poimâine mă înscriu la cursuri.
Întrebarea e ce mă fac eu cu ăsta acum? Regulamentul scrie clar la capitolul contravenții – „defecțiune la sistemul de iluminat”. Poți să zici ceva? Nu poți. Nu putea să mă pândească nițel mai la vale, acum vreun sfert de oră, când n-apucasem să pun avariile? Ar putea să zică mersi c-am găsit o modalitate de-a mă face vizibilă, altfel vedeam pe unde merg, că nu se înnoptase. Sunt la mâna lui, oricum.
Și tocmai azi mi-am găsit să mă îmbrac în trening, ceea ce mi se întâmplă de cel mult două-trei ori într-un an. Stați în dulap fustițe scurte, rochițe sexoase și pantalonași eleganți! Așa-mi trebuie dacă n-am visat azi-noapte c-o să mă oprească un polițist, pentru prima dată în „cariera“ mea de șofer neprofesionist categoria B.
Doamne, ăsta m-așteaptă să cobor! Cum să-i zic să mă lase să-mi refac măcar rujul? Ei, și-așa ce mai contează, în treningul ăsta lălâu și cu adidașii lui fiu-meu în picioare, c-un număr mai mari?
Să vedem ce se mai poate face în situația dată.
Gene, nu zic, am frumoase, dar nu prea mă pricep să dau din ele. Tot de poimâine trebuie să iau și câteva lecții din astea.
Și ochiii-mi sunt frumoși, dar nu prea știu s-ascundă ce simt. Fir-ar să fie! Asta n-am să-nvăț niciodată.
Să încerc cu zâmbetul? La asta mă pricep. Dar dacă pare fals? Și doar n-o să râd ca proasta, când purceaua-i moartă-n coteț (Să vedeți, domnule polițist, ha, ha, ha, ce glumă bună! Știți, aseară farurile mergeau beton, chiar mă fleshuiau unii că-i orbeam - nu, asta nu se spune - dar adineauri când să le-aprind, n-au mai vrut, hi, hi, hi, așa-i că-i amuzant?). Nu ține.
Păi, aia nu, ailaltă nu, ce mama mă-sii! Ia să fiu eu așa cum mă știu și cum mă știe toată lumea, că doar n-o fi foc. Până la urmă, ce poate să-mi facă? Îmi trântește o amendă (cât o mai fi?), îmi dă nana la funduleț (s-o creadă el!) și trebuie să mă lase să plec. Că doar nu m-o prezenta acasă la nevastă-sa, îmbrăcată-n iepuraș.
Bun. Cobor! (Păzea, domnu’ polițist, că io,-n adidașii ăștia, mă cam împiedic, și n-aș vrea să provoc vreun accident!)
- Bună ziua! zic bățoasă (vai de bățoșenia mea! Să nu mă întrebați de ce, începuseră să-mi cam tremure mâinile. Mor de ciudă când mi se întâmplă asta.)
- Bună seara! (Cu alte cuvinte – ce, ai crezut că mă păcălești? Eu nu văd că-i seară, că, oricum, e momentul s-aprinzi măcar pozițiile, dacă nu farurile?) Actele dumneavoastră!
Uitasem de acte. Doamne, să vezi acum! Nu că n-ar fi în regulă, nu că nu le-aș avea, mereu le port la mine, chiar și până la piață. Dar când oi începe să-mi deșert geanta pe capotă...
- Imediat. Numai o clipă, sau poate două. Știți cum e cu femeile. Eu, când îmi caut rujul, dau de pix, când îmi trebuie cheile, găsesc oglinda, când scotocesc după ochelarii de soare, pun mâna pe pachetul de țigări. A, gata, cred c-am găsit. Poftiți! Nuuu! Mă scuzați, uitasem că
mi-am pus și-un tampon, știți, să fie...
Dobitoaco! Ce-o să creadă ăsta, că-ți bați joc de el. Noroc că nu am la mine prezervative, dacă i le-ntindeam p-alea? Cine știe ce-nțelegea. Apăreți, apăreți odată!
- Vă aștept peste drum, la mașină.
Așa, vezi! Păi e frumos să stai lângă o doamnă când își caută în geantă?
Altă promisiune - cum ajung acasă, fac ordine în ea. Da' ce, n-am mai făcut și altă dată?
În sfârșit, conform legilor lui Murphy (cum v-am spus, eu respect legile), ultimele chestii pe care-am pus mâna au fost multașteptatele acte. Trec strada, neregulamentar, că trecerea era mai încolo și doar n-o să-l fac pe domnul polițist s-aștepte, și i le întind radioasă.
Le ia cu sfială, de teamă parcă să nu-i pun vreo broască-n mână și, dacă tot nu se putea lega de ele, mi-o trântește:
- De ce vă tremură mâna?
Se putea să-ți scape? N-ai găsit altceva mai frumos la care să te uiți? Ia uite ce poză artistică am acolo-n permis!
- De bătrânețe, zic.
Ce să fac și eu, încercam să mai destind atmosfera. Că doar nu era să-i spun că nu-mi pot controla emoțiile, să se umfle-n pene.
Holbează ochii la mine și ce grăiește?
- Ați băut?
- Pardon?!
- Am întrebat dac-ați consumat băuturi alcoolice.
Ei, asta-i prea de tot! Stai c-acum ești tu la mâna mea! Și eu care salivasem toată ziua lângă sticla ălora de vin și nici măcar n-am mirosit-o. Răspund înțepată:
- Nu, desigur. Puneți-mi fiola!
- ?!?!
- V-am rugat să-mi puneți fiola.
- Lăsați...
D-ăsta-mi ești, Hagi Tudose, nu te-nduri să strici o fiolă pe d-alde mine. Și ce dacă sunt îmbrăcată-n trening, n-am și eu drepturi ca toată lumea? Dacă n-am doar un guleraș pe mine, nu pot să-mi dovedesc nevinovăția?
- Bun, atunci ce vreți să fac? Șpagatul? N-aș risca fără încălzire, dar cred că măcar roata îmi reușește. Pe care din borduri vreți?
- Nu, doamnă, nu-i nevoie, da' v-am văzut că vă tremură mâna și...
- Și ce dacă-mi tremură? Ce, dumneavoastră nu vă tremură niciodată nimic?
- Ba da. Adică... Uitați care-i problema…
Acum îmi explica precum învățătorul copiilor tâmpiți - și pe bună dreptate, cam sărisem calul și chiar mă întrebam cum de nu l-am scos din sărite. Ori oi fi dat din gene fără să știu?
- Deci nu vă dau amendă, e cinci sute de mii.
(Adică, la halu-n care arăt, nici o chitanță nu strici pe mine!)
- Vă rețin talonul, vă dau dovadă pentru cin'șpe zile, dumneavoastră reparați farurile la un service care vă pune ștampila, apoi mergeți la Poliție și vă luați actul înapoi.
O! Mi-e și drag să umblu pe la Poliție! E drept că la service tot trebuie să mă duc.
- Ei, ce ziceti, facem așa?
- Păi, facem, domnule polițist, cum știți dumneavoastră.
- Ce variantă alegeți?
- Ã...î...(Parcă nu eram la 6 din 49). Contează alegerea mea?
- Bineînțeles!
Hm...Ãsta ori e tâmpit, ori extraterestru, ori e de la camera ascunsă. Oricum ar fi, hai să-i intru în joc. Poate face vreun studiu psihologic, am mai auzit eu de-alde ăștia care ies pe stradă
și-ntreabă oamenii.
- N-am înțeles prea bine, între care variante pot s-aleg? Între talon și amendă?
- Între talon și să vă las în pace.
Hait! Nu-i tâmpit deloc. Dimpotrivă, mă crede pe mine plecată cu sorcova (cred totuși că i-am dat motive suficiente) și, cum își închipuie că n-am toată țigla pe casă, crede c-am să prefer
să-mi rețină talonul. Na, că te-am păcălit! S-o crezi tu că sunt dusă cu vaca, doar mă fac.
- Păi, știu și eu...(adică, vezi Doamne, mă mai gândesc) cred că...să mă lăsați în pace. Chiar mă lăsați?
- Bineînțeles. Poftiți actele, dar îmi promiteți că remediați defecțiunea și, dacă ne mai întâlnim, nu vă mai iert.
Ãsta chiar vorbește serios.
- Mulțumesc! Ce mă costă?
- Nimic, vedeți-vă, doamnă, de treabă!
- Mă scuzați, n-am vrut să vă jignesc. Știți, eu doar știu că totul costă...
- Doar să faceți reparația.
- Da, sigur, mâine, adică nu, că mâine-i Paștele, poimâine. Am atâtea de făcut poimâine. Mulțumesc! A, asta era, mâine-i Paștele, ziua iertării, așa-i? (na, că tot eu ți-am dat ideea!)
- Da, da ! (nici prin cap nu-i trecuse. Și ce dacă-i Paștele, omul trebuie să-și facă mereu datoria).
Totuși, ce-a fost cu el?
Și când te gândești că nici măcar fustă scurtă n-am avut! Vă dați seama ce tipă bine trebuie să fiu, dacă l-am dat gata până și-n trening? Te pomenești că, dacă eram pusă la patru ace, îmi repara și farurile!
Ce mai încolo și-ncoace! Eram tare mândră de mine. Cred că atunci când am traversat strada înapoi, tot neregulamentar, mai crescusem vreo doi centimetri în înălțime și vreo trei-patru în bust. Aveam și de ce să mă mândresc. Cum de nu-mi venise ideea până acum să particip la „Miss Univers”?
În sfârșit, îi urez toate cele bune, îi mai trimit o bezea de vedetă înainte să mă urc în mașină, arunc actele-n spate, pun centura, semnalul pe stânga (să vadă că știu și că am, mai ales) și demarez mândră tare. „Are mama o fetiță frumușică foc“. Ei, vezi, mi-au mai spus mie și alții, dar nu când înotam în trening și mă-mpiedicam în adidași, cu șireturile târâș.
Am parcurs înfoiată cei câtiva kilometri rămași, tot cu avariile puse. Numai de nu s-ar ivi alt echipaj! Măcar de data asta poate găsesc actele mai repede. Și-n orice caz, să am grijă ce-i pun ăluia-n mână.
Ce tot „trageți” faruri? Voi știți cine sunt eu? Duceți-vă și întrebați-l pe polițistul din curbă!

Ajung acasă, promițându-mi că data viitoare când mă mai îmbrac în trening să-mi pun măcar o pereche de pantaloni scurți pe dedesubt.
Când intru în hol, Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-am ajuns cu bine (mereu Îi mulțumesc pentru câte ceva). Mai fac o cruce mare și-i multumesc, tot Lui, că m-a făcut mama frumoasă. N-apuc să termin crucea, că mă izbește oglinda.
Oglindă, oglinjoară...sparge-te-aș! Așa, care va să zică. Nu de frumoasă l-am dat gata pe domnul polițist. În fața mea nu stătea vreo poză, numai bună de pus în revista „Playboy“. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar n-o să candidez nici anul acesta la „Miss Univers”. Altul fusese motivul pentru care mă iertase domnul polițist și-mi înghițise toate măgăriile. Pe treningul meu scria DINAMO.
Și iar i-am mulțumit lui Dumnezeu, deși puțin dezumflată, că farurile mi se stricaseră într-una din cele două-trei zile din an când, sătulă de tocuri și haine incomode, mă hotărâsem să pun treningul pe mine. Și că, atunci când l-am cumpărat, nu găsisem altul în tot orașul care să mi se potrivească, în afară de cel roșu cu puțin alb pe care scria, pe ambele părți, cu litere de-o șchioapă „Dinamo“.
Mare echipă!