După ce am stat la taclale cu George și am aflat că umorul meu este prăfuit și că mai bine scriu doar texte dramatice, cu păduri și coșmaruri... m-a luat dorul de ducă. Așa că am parcat mașina în fața blocului și am plecat la plimbare prin parcul Herăstrău. Bate vânt fierbinte în București... de fapt poate să bată, nu-mi pasă pentru că am șapcă de vânător de prepelițe, cumpărată direct din Pesta, la ultima delegație. E bună șapca asta pentru că are cozoroc, e verde și mă apără de soare.

Ajung în parc, privesc lacul printre sălcii. În Herăstrău sunt pomi de toate felurile, sunt tei, mesteceni, brazi, corcoduși, castani... Daca n-ar fi lacul, m-aș simți ca la Govora. Acolo mi-am petrecut eu vacanțele, șase ani la rând, ca să scap de bronșită. Dar nu orice fel de bronșită, bronșită căpătată la Cabana Trei Brazi. Într-o vară, când eram foarte mic, ai mei m-au luat la munte și m-au culcat sub niște brazi, la umbră. Dormeam mult când am fost mic. Așa se face că ei jucau volei, iar eu dormeam. Când ne-am întors în București, deja tușeam, tuse prelungă, ca un fel de strigăt marinăresc.

După ce am terminat tratamentul contra astmului, am rămas cu strănutatul, alergie de la medicamente. Strănut mult și tare, iar vecinii de vis-a-vis îmi strigă de fiecare dată ‘sănătate vânătorule!’ sau ‘noroc vecine!’, dar strigă degeaba, pentru că eu mă opresc numai după ce-mi termin norma de zece, doisprezece strănuturi.

Herăstrăul seamănă cu parcul prin care urcam la sălile de tratament de la Govora. Acolo, bătrânii și copii ciocăneau toată ziua două nuci și strigau ‘Mariana, Mariana!’. Chemau veverițele. Și ele veneau, coborau din copaci și luau nuci din mâinile oamenilor. Eu eram astmatic pe vremea aceea și la mine nu veneau veverițe, în schimb noaptea prindeam licurici. Îi vânam ușor, că luminau prin tufișuri, îi băgam în cutii goale de chibrituri. Dimineața nu mai erau interesanți și le dădeam drumul. În Herăstrău nu sunt Mariane și nici licurici, sunt gardieni.

Am stat pe malul lacului până a venit la mine un tip să mă întrebe dacă vreau ceva fierbinte. I-am răspuns că în principiu doresc două frigărui de pui. Tipul nu a înțeles și după ce mi-a facut semn cu palma dreaptă la tâmplă, a dispărut printre pomi.

Am plecat și eu, traversând strada spre cartierul Primăverii. Abia dacă am coborat de pe trotuar, că l-am și cunoscut pe nea Mitică. Dacă, din întâmplare, vedeți un Logan alb cu număr B 22 CGC și se întâmplă să aveți pricomigdale la voi, v-aș ruga să-l serviți pe șofer cu pricomigdale. Că-i băiat fain și dacă n-ar fi avut reflexe rapide, acum m-aș fi aflat la Pantelimon doi, unde mi-am cumpărat din vreme loc de veci. Să-ți spun cum a fost: traversam strada gândindu-mă la conversația cu George și deodată am auzit un scârtâit prelung. Îl salut pe această cale pe domnul director Ciobanu, de la Dacia Pitești, care s-a ocupat personal de sistemul de frânare la dacia Logan.

După ce a oprit mașina, șoferul, adică nea Mitică de la Romstal, a scos capul pe fereastră și m-a rugat să mă uit în ochii lui, să vadă privirea unuia care trece strada precum vaca lui mătușă-sa din Ciorogârla. Mi-am scos șapca de vânătoare în fața lui și i-am explicat că mă gândeam la George, de aceea nu am fost atent la traversare. Nu l-a interesat și m-a poftit să-l caut neapărat la Romstal, că au băgat niște aparate auditive performante în magazinul din Vitan-Bârzești.

Ajuns acasă, m-am întâlnit pe coridor cu doamna Gojgar care tocmai îmi plătise lumina și gazele. După un schimb de amabilități, vecina m-a atenționat că eram așteptat de trei copii. M-am uitat la ea într-un fel anume și doamna Gojgar a înțeles că nu aveam nici cea mai vagă idee despre identitatea musafirilor mei.
- I-am invitat înăuntru, că afară era prea cald. Vreți să-i ușui?
- Nu, doamnă, cum să le faceți așa ceva. Ce-s ei, păsări de curte?...

Și doamna Gojgar a ridicat din umeri și a dispărut în apartamentul ei. Intru și eu în casă, merg direct în biroul unde sunt așteptat de musafirii mei neidentificați, iar acum stăm toți patru și ne privim pe furiș, eu din scaunul albastru-indigo, ei de pe marginea canapelei. Dintre copii, o cunosc doar pe Simona, are o cațelușă golden retriever, Holly, care se joacă în parc.
- Știți de ce vă deranjăm? întreabă Simona.
- Nu mă deranjați, cu ce vă pot ajuta?
- Păi tocmai asta e, că noi o să vă ajutăm pe dumneavoastră, nu invers. De aceea am venit.

O privesc pe Simona cum privește preotul din Poenari colacii înainte de slujbă. Mă stăpânesc cu greu să nu-mi rod unghiile, vă dați seama... cum să fac așa ceva în fața copiilor?...

- Anul trecut s-a înființat un cerc literar la liceul C.A. Rosetti unde învățăm.
- Are și revistă...
- ...Și întâlniri periodice.
- ...Pentru că noi scriem poezii, am fost numiți de doamna dirigintă de română membrii ai comitetului de redacție al revistei.
- În plus îi ajutăm pe scriitorii-oameni mari să nu calce pe bec.
- Cum ai zis?... cum adică să nu calce pe bec? întreb.
- Adică să nu se drogheze, să nu bea, să nu spargă bancomate, chestii din astea. Pentru că scriitorii-oameni mari sunt vulnerabili și, de cele mai multe ori, săraci.
- Așa sunt scriitorii?! Și cum procedați voi cu cei care consumă droguri?
- Eu sunt responsabil pe domeniul acesta, îmi explică Dan, aranjându-și freza cu palmele. Tatăl meu lucrează la poliție, la circa șase și ne ajutăm reciproc.
- Oamenii mari sunt slabi de înger, mai ales scriitorii, a căror sensibilitate dictează, spune Răzvan.
- Dacă ați venit la mine cu vreo bănuială, vă dau cuvântul că în toată casa nu găsiți decât niște distonocalm.
- Cum să vă bănuim de așa ceva?
- Stați așa, prima noastră întâlnire a început prost, spune Simona și ne face semn să tăcem. Mai întâi ar fi trebuit să facem cunoștință. Începem din nou... ei sunt Dan și Răzvan, iar pe mine mă cheamă Simona, mă știți din parc.
- Eu sunt Sorin, bucuros de cunoștință.
- Vi se mai zice Sache, vă cunoaștem bine, spune Dan.
- Poftim?
- Să o luăm metodic, ne pune iarăși la punct Simona. Fiecare din noi avem acasă calculator și acces nelimitat la internet. Acum două săptamani v-am găsit numele pe un site literar și după câteva cercetări, am ajuns la concluzia că pe strada noastră nu pot exista mai multi de Sache posesori de cățel. Așa că am venit direct la dumneavoastră.
- Aha...
- Ca să vă întrebăm dacă v-a sunat cineva în urma articolului pe care l-ați dat în ziar, spune Razvan.
- Care articol?
- Ãla, ‘tip distrat bântuit de fantome își caută pereche’.
- Apropo, chiar aveți fantome? întreabă Dan și se uită deasupra bibliotecii.
- Ah, vă referiți la textul ăla, Fantomele din casa mea... Nu, n-am fantome, era doar o figură de stil, o metaforă.
- Noi am studiat fenomenul și, înainte să vă arătăm rezultatele, vrem să vă punem câteva întrebări, zice Simona.
- Din ce regiune a țării preferați să fie perechea dumneavoastră?
- Ce pereche?!
- Din Moldova, Muntenia, Oltenia... aveți preferințe?
- Ați înțeles anapoda, eu chiar nu-mi caut pereche. Dar ce, voi când scrieți poezie, versurile voastre prezintă întotdeauna realitatea?
- În principiu, v-ar deranja dacă partenera de viață este mai mare? continuă Răzvan ca și cum eu nici n-aș fi vorbit.
- Dar mai mică?
- Dar cu un picior mai scurt...
- ...Sau cu părul ondulat de la natură?
- ...
- Domnule Sache, văd că nu putem purta un dialog... de fapt am bănuit c-o să întâmpinăm problema asta. Într-un comentariu elaborat ați recunoscut că sunteți timid, dar de noi nu trebuie să vă jenați.
- Mai bine îi explicăm cum am făcut calculele...
- Ca să prindă încredere...
- De fapt noi am dat și anunț la ziar, mult mai clar decât ăla cu fantome, v-am pus și numărul de telefon...
- ...O să apară mâine, pe prima pagină.
- Să răspundeți la telefon după ora 18...
- Să vă explic cum am procedat: am luat ca bază de calcul ziua dumneavoastră de naștere, zodia și o marjă de plus - minus cinci ani. Am făcut o selectie și am ajuns la concluzia că sunteți compatibil cu cincizeci și două de mămici și treizeci și șase de nemămici.
-Ce înseamnă mămică și nemămică?
- Mămicile sunt tipele divorțate care au rămas cu copii, iar nemămicile sunt tipele singure fără copii.
- Dar nu sunteți deloc atât de spontan cum vă lăudați în texte, concluzionează Dan.
- Oricum noi vă dorim succes și vom reveni peste câteva zile, încheie Simona și, la un semn, se ridicară toți, se grăbesc pe coridor, iar de acolo duși sunt.

De pe casa scării, Răzvan îmi strigă vesel:
- Am uitat să vă spunem că toată întâmplarea asta o vom scrie în revistă școlii. Este tema noastră pentru vacanță. Bună seara.

Din cadrul ușii mă uit după copii și simt cum mă apucă durerea de cap. Mai întâi George, apoi copiii ăștia cu mămicile și nemămicile lor... Revin în birou, caut cutia cu pastile roz, cu distonocalm adică. Discuțiile de astăzi m-au obosit peste măsură... Doamne! ce le-a mai bubuit mintea! Auzi la ei, să dea anunț în ziar...