În birjă

Mă grăbesc la poliție să reclam un jaf. Urc grăbit într-o birjă, dau banii și pornesc spre poliție cu ciudă pe hoț.
Deodată simt un miros de țigară din partea stângă, mă întorc și văd un tip cu un trabuc în gură, care trăgea speriat. Avea o pălărie neagră, purta o cravată roșie, legată de un guler de camașa albă, cu un costum de stofă maro pe deasupra. Lungul trabuc franțuzesc îi acoperea nasul cârn și pistruiat și îi înfumura ochii albaștri care mă priveau speriați.
Eu, ca să mă mai liniștesc, încep a vorbi :
- Salut !
- Salut ! îmi răspunde el cu un glas tremurat și subțire.
Eu mă pomenesc întrebând fără voie:
- Cum te numești ?
- Laurețiu, răspunde el, parcă datorându-mi ceva.
- Încântat.
Mă presează un nu-știu-ce să zic:
- Știi ceva despre un ceas italian din aur ? că mi-a fost furat de un nesim… Nu apuc să termin și îmi văd ceasul la mâna domnului Laurențiu. “Va sa zică ăsta e hoțul” zic eu în sinea mea.
- Aha, îmi place omul cu ceas italian – îl caracterizează… Ești un om bun.
- Aaa… păi d.. da aaa… l-am luat de la magazinul de haine, ah… pardon, magazinul lui Robert, vis-à-vis de spital.
“L-ai luat pe naiba ! Ãsta e ceasul meu, are semnul acela de când l-am scăpat pe scări”, îmi zic eu cu năduf. Cu glas tare însă zic:
- Eu știam că acolo se vând clanțe.
- Se vând și ceasuri acum căă… le aduce din Italia.
“Da, da, sigur, te cred. Dacă n-ar fi justiția, ți-aș rupe gâtul” îmi zic eu, chiar gata s-o fac.
- Ah… dar ce e cu semnul ăla pe ceas ?
- Păi îmi place să scrijelesc lucrurile ca să știu că sunt ale mele.
- Aha, da’ capul nu ți-l scrijelești ? Și îmi iau ceasul, sar din trăsură și plec lăsându-l pe hoț în birja care mergea spre poliție.