poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2001-09-18 | |
REM
Prietenului și aghiotantului meu Remus Cernea Abia că se crăpa de ziuă și în piața publică se adunase deja puhoi de lume. Clopotele băteau fără încetare, iar reprezentanții căpeteniilor bisericii împărtășeau gloatei cu voluptate mistică informații despre capetele de acuzare ale condamnatului. Se zvonea că pe lângă neobrăzarea de-a sfida sfânta Inchiziție, vehiculase niște concepții păgâne și deosebit de eretice de ordin așa zis științific care propovăduiau idei naturaliste și extrem de diabolice ce puneau sub semnul îndoielii însăși sfânta creație divină, negând cu neobrăzare faptul că Preabunul ar fi creat lumea în șapte zile și, culmea insolenței, posedatul, rob al Satanei, susținea că Soarele nu este un astru care prin mila lui Dumnezeu ne lumina viețile păcătoase ci că binecuvântatul nostru pământ s-ar fi învârtit ca un titirez îndrăcit în jurul soarelui. Mi-am aruncat ochii prin mulțime. Mă miram că mă aflu acolo, înconjurată de gloata aceea de troglodiți, murdari și jerpeliți, mă uitam la fețele lor jegoase și tumefiate de groază și mi se părea complet neverosimil să le aud vocile murmurând blesteme, să-i vad făcându-și cruci peste cruci și comentând în șoaptă cu dezaprobare sau suspiciune despre existența și blasfemia ereticului. O clipă mi-am aruncat ochii în pământ și-am descoperit cu stupoare că și eu eram îmbrăcată la fel de umil și murdar, că aveam mânecile cămășii de cânepă sfâșiate, niște opinci zdrențuite în picioare și niște nădragi ponosiți, răpcigoși și noroioși în ultimul hal. Dumnezeule! am realizat - în epoca aia n-aveam ce căuta în nădragi - sunt bărbat! În mijlocul pieței fusese amenajat rugul. Ereticul fu târât prin mulțime de două gorile care-l țineau de subsuori deși abia se mai ținea pe picioare și avea lanțuri la toate încheieturile posibile. Preamilostivii reprezentanți ai bisericii mergeau în urma lui cu mare pompă îmbrăcați în robe și încrâncenați nevoie mare, shimonosindu-se cabotin. Nu-i puteam vedea fața condamnatului, dar simteam pentru el o compasiune sfâșietoare. Știam că el are dreptate și că mulțimea care-l lovea cu cataroaie și-l scuipa în obraji cu flegme și ocări de tot felul se înșela crunt. Mi-am făcut loc prin gloata isterizată mergând în urma inchizitorilor și m-am apropiat de rug. Cineva în spatele meu, rosti printre sudălmi și rugăciuni pizmașe numele condamnatului la moarte: Giordano Bruno. Ajunsesem chiar în dreptul rugului. Când l-au legat de stâlp l-am simțit țintuindu-mă cu privirea. Nu-i puteam vedea fața din cauza glugii de penitență care-i alunecase peste ochi umbrindu-i trăsăturie. Unul dintre călăi îi dădu jos gluga, îl înșfăcă de ceafă și-i roti capul în văzul mulțimii care chiuia oripilată, într-o descărcare pătimașă de ură. Îl târâ trâgându-l de părul lung și creț prins în coadă de jur împrejurul rugului astfel încât să-i poată vedea toți chipul blestemat, de eretic. Când ajunse în dreptul meu îmi zâmbi ca și cum m-ar cunoaște. Simțeam cum mi se sfâșie inima. Am încremenit. Îl cunoșteam perfect pe Giordano Bruno. Era cel mai bun tovarăș al meu. Era Rem. M-am trezit urlând, înfiorată de oroarea coșmarului. Părea totul atat de real! Cred c-am zbierat ca apucata vreo câteva secunde pentru că m-am pomenit cu motanul sărind în fugă pe plapuma mea într-o încercare hilară de-a mă proteja așa cum face întotdeauna când sție că sufăr. Eram fericită că sunt din nou acasă și femeie în secolul nostru minunat și tehnologic. Cu toate astea dramul de adevăr din visul meu nu-mi dădea astâmpăr. Mă simțeam chinuită, încordata și speriată la culme. Rem era tovarășul meu și era într-adevăr “Giordano Bruno”. În secolul asta minunat, al științei. Nu am prea multe certitudini, doar vreo două trei, dintre care oricum una este că-l iubesc ferm și hotărât pe G. care certitudine e de domeniul iraționalului, a doua că-mi iubesc părinții și prietenii, iar a treia, de fapt singura pe care o am - cât de cât cuantificabilă rațional - este că menirea mea de scriitor și psiholog e să prezint într-o cheie inteligibilă afectiv concepțiile lui Rem despre lume. Rem e feminist convins. Un feminist autentic și dârz care pledează cu vehemență împotriva mitocăniei, abuzurilor, arivismului, trufiei și superficialității maculine. De înțeles nu-l înțeleg pentru că eu una sunt misogină. Așa cum Rem e convins că majoritatea bărbaților sunt niște imbecili infatuați, insensibili, grosolani, perverși și împuțiți, eu consider că mjoritatea femeilor sunt curve. Singurul lucru cu care cădem de acord este că el e de departe cel mai rafinat, elegant și sensibil barbat cu putință, iar eu sunt cu mult mai inteligentă decât toți barbații cu care am avut de-a face. Dincolo de acest umil paradox de atitudine eu și Rem suntem într-atât de asemanători în tot și-n toate încât mi-ar fi practic imposibil să-i imortalizez lui portetul fără să vorbesc despre mine. Dar voi începe cu începutul. Care început a survenit într-o seară de primăvară când m-am lăsat târâtă din casă de un cunoscut din cercul de prieteni al unui amic de-al meu din copilărie. Un semidoct habotnic și stupid, slăbuț și deșirat, complexat și anemic rau în gândire care nu rata nici o ocazie să-mi atragă atenția asupra lipsei mele de grație feminină, a faptului că vorbesc prea mult manifestând în felul acesta o neobrăzare cronică și maladivă față de tot ce-nseamnă smerenie creștină și asupra diabolicului impuls care m-a împins să-mi fac un guru dintr-un scandalagiu prin vocație, cum era G. Unicul merit al acestui personaj periferic și submediocru, arțăgos din cale afară pe considerente creștine și disprețuitor din principiu față de orice formă de conștiință feminină, rămâne acela de-a mă fi tras după el, împotriva voinței mele, într-o seară de primăvară în taverna scriitorilor. Motivul pentru care acceptasem în ultimă instanță afrontul de-a mă supune hotărârii lui în loc să îl abandonez subit în mijlocul orașului consta în faptul că reușise să mă enerveze peste măsură de mult și simțeam nevoia unui răgaz în care să apuc să-i lezez puțin brumă de orgoliu omenesc pe care o mai avea în toata impotența lui intelectuală și masculină. Dat fiind că anturajul meu se reducea la amintirea unor adolescenți fugiți demult peste graniță, la o mână de artiști cu care mă împrietenisem în studenție și pe care îi frecventam cu ocazia sărbătorilor creștine, la Guzganu de la Budapesta și la motanul meu deci practic la guzgan și la motan, nu prea aveam cum să invoc popularitatea ideilor mele ca argument într-o polemică, fie ea și susținută cu un bigot anxios, placid și ranchiunos așa că m-am văzut nevoită să-i demonstrez cu un calm discutabil câteva truisme existențiale. Dar după un sfert de oră istovitor m-am văzut dezarmată în fața optuzității lui implacabile și nevoită să-mi schimb interlocutorul, profitând de fericita conjunctură că toate mesele erau pline și ne aciuasem lângă o gașcă de tineri scriitori și actori. Pe una dintre poete o cunoșteam tangențial așa că m-am lansat cu ea într-o disertație despre literatura electronică, despre cultura de internet și despre noile posibilități de racolare a talentelor anonime. Cu această ocazie respectiva poetă se oferi jovial să-mi facă chiar în acea seară cunoștință cu un tânăr filosof cu care avea să se întâlnească ceva mai târziu și care se ocupa de un astfel de site de cultură pe internet. Înjghebase împreună cu câțiva prieteni și o mică editură electronică, era un tip foarte deschis și agreabil, sigur mi-ar fi plăcut să-l cunosc! Dar pentru asta trebuia să fac efortul să înghit un spectacol în care jucau amicii ei actori…o dramatizare făcută chiar pe versurile ei. Cum să nu? cum adică să înghit? m-am prefăcut eu contrariată, simulând cu dificultate interesul. Din pură politețe am intrat în sala de spectacol. Nu-mi ardea câtuși de puțin să dau ochii cu filosoful ăla al ei și să să-l ascult toată seara debitându-mi naiba știe ce enormități anacronice despre Kant și Hegel sau despre drama gânditorului contemporan. Spectacolul era fad și plicticos, iar interpretarea cabotin stanislavskiană a actorilor n-avea nici o legătură cu înșiruirea neodadaistă a versurilor. Era un rateu tipic alternativei teatrale de tip underground, un happening elucubrat care se vroia avangardist și nu era nici nou nici iconoclast, nici măcar furios sau trist. Nu era nimic. Aș fi preferat infinit să fi mers la un film, orice fel de film, cu zgărie nori care se prăbușesc, cu mașini care sar în aer sau cu-n actor frumos ca Brad Pitt. Actorii români sunt excesiv de urâți, aproape că te întrebi dacă nu cumva examenul de admitere la institutul de teatru consta într-o probă eliminatorie cu concurs de urâțenie inexpresivă. Am așteptat să iasă lumea din sală și m-am apropiat de ea s-o felicit. În fond și eu eram o poetă proastă, soarta unui spectacol făcut pe versurile mele ar fi fost aceeași. Era lăudabil efortul, era de apreciat intenția. I se propusese o afacere mondenă și acceptase din politețe sau din speranță oarbă că o va descoperi în felul asta cineva. Nu neapărat un editor - că ea publica demult - ci prințul care întârzia să-și facă apariția, da prințul probabil, mi-am spus. Și eu aș fi făcut la fel în locul ei…Mi-aș fi expus public poemele într-un bar ca să găsesc un pretext să mă duc acolo când și când și să nimeresc poate o seară în care, absolut întâmplător, ar fi trecut prin barul respectiv G… Uitasem complet de întâlnirea cu tânărul filosof și tocmai mă pregăteam să plec spre casă, la brațul descarnat al inchizitorului meu impotent, când o văzui pe respective poetă vorbind cu însuși Brad Pitt în versiunea cu barbă din “Legendele Toamnei”. Deși mi se părea complet neverosimil să mi se împlinească în chip atât de neașteptat dorința de-a vedea un chip frumos în acea seară, mă apropiai de ei curioasă să aflu cine era sex-simbolul acela autohton. Era chiar tânărul filosof. Rem. Prietenia noastră a izbucnit brusc și la prima vedere. Că dragostea erupe în condiții misteriose și neprevăzute, știam. Pentru că nu e necesar să cunoști prea amănunțit pe cineva ca să realizezi că te atrage hipnotic. Pe când prietenia presupune un timp de asimilare a unor oarecari afinități. În cazul meu și-al lui Rem perioada de asimilare s-a consumat în primele cinci minute, pentru că deja în al șaselea minut Rem se oferea în alb și fără nici un fel de rezerve să editeze primul volum al “ignoranților” despre care cu trei minute mai devreme nu știa nimic. Nici până în ziua de azi n-am reușit să găsesc vreo explicație pentru ce s-a întâmplat atunci, în seara aceea de primăvară a primei noastre întâlniri. Poate doar visul cu Giordano Bruno. După despărțirea irevocabilă de iubitul meu fantomă din Canada care-mi trăsese clapa cu o săptămână înainte de nuntă, refuzând să se mai îmbarce în avion, toate resursele mele de credință în oameni se mortificaseră complet. Îmi pierdusem și dramul de misticism pe care-l mai aveam și mă gândeam că doar un miracol palpabil m-ar mai fi putut face să reâncep să cred in Dumnezeu. Credința nu mi-a revenit, dar miracolul s-a produs într-un mod de care eram perfect conștientă. Dumnezeul cel “improbabil” îmi scosese în cale printr-un hazard de proporțiile destinului, un om, la fel de pătimaș ca și mine în voluptatea de-a-și pleda convingerile, la fel de călit în lupta împotriva prejudecăților de tot felul, la fel de contestatar și dispus să se implice civic. Dumnezeu îmi scosese în cale un om tulburător de inteligent și iscusit în a demola optici false și-n a dezamorsa ipocrizii, un ins care se ocupa de demistificarea “iluziilor noastre agreabile” și care îi contesta cu aplomb exemplar existența. Dacă într-adevăr Preasfântul ne vedea și ne asculta, trebuie că fusese tare supărat din cauza reproșurilor mele cronice și se hotărâse, deși avusese în plan să-mi ofere ceva mai bun, să-mi dea ceea ce meritam. Mi l-a făcut cadou pe Giordano Bruno. Cu tot cu coama lui încâlcită și creață și trăsăturile lui de Brad Pitt! Probabil că și el intuise în mine un interlocutor de același calibru… lucrurile astea în general se simt. Ne-am pus pe certat de la a doua întâlnire. Cu ocazia vizitei mele în apartamenul lui de la marginea Colentinei când am efectuat audiții cu Lacrimosa și mi-am permis să aduc în discuție elogii la adresa raperilor de la Wu Tang și Cypress Hill. Se arata foarte revoltat de faptul că escrocii aștia de raperi își alimentează faima din plagiaturi oridinare, pentru că nu fac altceva decât să emită înjurături și râgâituri pe fundaluri muzicale preluate din Albinoni și Bach. Cu excepția acestei unice pietre de poticnire în linii mari cădem de-accord asupra tuturor dilemelor și postulatelor care se pot emite în legătură cu existența omenească. Rem îmi dezarticulează axiomele subiective din gândire, iar eu îl fac atent asupra anumitor nuanțe care pot răsturna complet sensul generic al unor percepte. Încerc să-l sensibilizez la amănunte în care rezidă centrul de greutate al unor probleme. E singurul interlocutor cu care reușesc să evoluez discutând. De fapt concluziile care se trag sunt întodeauna la jumătatea distanței dintre pledoaria lui și a mea. Rem e un tip cerebral prin excelență. Cu excepția momentelor în care ascultă sau vorbește despre Lacrimosa și-n care arborează un surâs de Giocondă sau se înroșește subit. E un intelelectual rasă pură, onest până în măduva oaselor față de puținul care se știe despre adevăr în raport cu imensitatea spațiilor necunoscute și vacante. Și mi se pare curios să descopăr că nu e câtuși de puțin obositor, pedant sau deplasat discursul său verbal care amestecă într-o mixtură academică elemente din terminologia filosofică și cuvinte de larg consum. Că nu e cu nimic mai puțin “masculin” stilul său decât cel ar artiștilor care se simt moralmente obligați să insereze în dialogurile cele mai simple și mai nevinovate trivialități suculente….Mă mișcasem prea mult printre artiști, cunoscusem prea puțini intelectuali și mă miram de faptul că Rem era o pildă vie a carențelor pe care le avea teroria înjurăturii căreia încercasem să-i subliniez aspectele metafizice. Rem nu ridica niciodată totul și nu se arăta nevricos atunci când își propunea să mă contrazică. Îmi spunea cu noblețea-i caracteristică, pe un ton cald și părintesc: “ aș putea în circa 23 de minute să ți-l desființez pe Rene Guenon, dar mă abțin din respect pentru legătura voastră de suflet”… Câteodată, în anumite momente de contemplație, când îl ascult vorbind, mă regăsesc în el cu ciudă. Vorbește mult, la fel de mult ca mine și are un dar al persuasiunii care îl face în același timp dezagreabil și intangibil. Ca și mine, Rem are întodeauna dreptate. Te poate convinge de orice daca își propune. N-are nici un fel de orgolii. Se lasă provocat, hulit, atacat, se justifică impecabil și apoi iartă tot. Toate hienele literaturii tinere sunt cu ochii pe el, îl pândec, îl adulmecă, aștepând un semn de astenie sau slăbicune din partea lui. Dar Rem îi înțelge, îi scuză înțelept pe cei care-l contestă și-l insultă….le găsește întotdeauna cicumstanțe atenuante. Cutare e drogat și nefericit, pe X îl înșeală nevasta, pe Y l-au bătut părinții când era mic…Z a crescut într-o familie destrămată de muncitori analfabeți. Nu toți au avut șansa mea sau a lui. Nu toți au avut norocul să fie rude de sânge cu cel mai mare pictor român al ultimelor decenii, ca mine….Nu toți bunicii lor skiau în tinerețe cu Heidegger. În acele cinci minute de dialog în care s-a pecetluit la prima vedere prietenia noastră definitivă, Rem mi-a mărturisit că are 87 de ani…Am zâmbit cu îngăduință, amuzată de flagrantul afirmației. Și eu mă lăudam că voi muri la 34 de ani. Am realizat cu timpul însă că înțelepciunea lui nu provine din faptul că a respirat cultură încă din primii ani de viață și nici din experiențele traumatizante ale adolescenței ci dintr-o noblețe atavică pe care n-o mai întâlnisem până atunci la nimeni. O noblețe care-l făcea să evite subiectul banilor atunci când invoca neajunsurile existenței lui de damnat și să mă întrebe politicos atunci când ieșea în oraș daca un bilet de expres până în cartierul meu costa mai mult de zece mii de lei, să refuze protocolar să-și ia de baut atunci când ne întâlneam în Lăptărie pe motiv că nu-i era sete în luna iulie și să îmi mulțumească delicat atunci când mă ofeream eu să-i fac cinste la fel de protocolar. O noblețe aparte care-l determina să evite subiectele cu tentă intimă și confesiunile, reușind să fie extrem de personal vehiculând doar concepte abstracte. O noblețe care mi-a revelat, după primele luni de prietenie - în care ne întâlneam sau vorbeam la telefon aproape zilnic -un lucru pe care nu l-aș fi bănuit niciodată despre mine. Faptul că puteam să mă simt atat de apropiată de cineva fără să fiu curioasă să aflu amănunte despre copilăria lui sau despre viața lui amoroasă, despre conflictele pe care le avea cu ceilalți….caci toate aceste lucruri erau subânțelese și se decupau în imagini extrem de vii și complexe în umbra mărturisirilor lui abstracte. Știam, fără să-mi spună, că în adolescență încercase să se sinucidă. Știam ce anume îl determinase să se hotărască să plece în Saraievo ca reporter de război, să se cațere pe acoperișul ala blestemat așteptând să dea ochii cu moartea în orice clipă în timp ce bombele zburau pe lângă el, iar bulgări de foc și gaze ucigașe plonjau fără preget din cer… Știam că și pe el îl durea le fel de mult ca și pe mine faptul că pe lumea asta se moare și că singurul sens al vieților noastre era că trebuia la un moment dat să predăm ștafeta copiilor noști, singurul miracol era că aveam șansa să ne mai naștem prin ei odată și să luăm totul de la capăt. Și el suferise mai mult decât își putea permite, trăise mai multe dezamăgiri decât ar fi putut îndura și el era mai profound și mai conștient decât își dories, iar din păcate lucrul acesta era ireversibil. Își dădea seama la fel de bine ca și mine că a da viață unui copil însemna să perpetueze această sufeință care provenea din luciditate și pe care probabil i-ar fi moștenit-o. Nu, n-avea de gând să se însoare, dar pe Dana o adora cu un amestec de admirație și duioșie paternă. Pe Dana am botezat-o eu Dana. Încerc s-o văd cu ochii lui. E o poloneză de-o frumusețe năucitoare, care nu dezminte proverbiala delicatețe suavă și stranie a femeilor din neamul ei. E o ființă tăcută și enigmatică, probabil singurul gen de femeie care-i poate suporta lui caracterul zbuciumat, înflăcărările avocățești, covertirile violente, frământările de introvertit, conflictele perpetue cu sine și cu ceilalți și faptul că vorbește atât de mult. Îl însoțește pretutindeni ca o umbră, dar prezența ei discretă și tandră se profilează adeseori mai limpede decât chipul lui mascat de obstinența paradigmelor cerebrale. Dana e fața nevăzuță a lui Rem. E un personaj desprins din mitologia celtică sau scandinavă, o ființă pură și fragilă, ce pare amenințată de toate pericolele, de o feminitate răscolitoare, un fel de Solveig, dar care e infinit mai puternică decât râzvrătitul erou masculin pe care-l veghează. Dana îl veghează pe Rem. Îi adulmecă toate tresăririle și fluctuațiile sufletului. Îi presimte încordarea, anxietatea, îi poate anticipa plictisul sau depresia. Foșnetul rochiei ei aduce întrucâtva cu susurul melancolic al muzicii scandinave, surâsul ei ambiguu are ceva din stranietatea muzicii gotice. E normal s-o iubescă din moment ce e atat de fascinat de Lacrimosa. Muzica e singura care poate ilustra tânguirile intime și înflăcărările particulare ale sufletului. E normal să fiu îndrăgostită de G. cu fanatism irevocabil din moment ce nu mă regăsesc decât în muzica lui, în Cypress Hill și în Wu Tang…O surprind pe Dana aruncând priviri furișe spre Rem în timp ce se precipită înfocat să-mi demonstreze ca religiile au fost inventate de bărbați ca să minimalize condiția spirituală a femeii. Și îmi dau seama că singurul lucru care contează cu adevărat e gestul acela al ei, fugar. Sclipirea aceea din privirile ei, încărcată de dragoste. Probabil că așa m-aș uita eu, grecoaica temperamnetală, la G. latinul exaltat. Până să-i cunosc pe Rem și pe Dana nu mă gândeam că m-ar putea sensibiliza într-atât un cuplu scandinav. Au trecut câteva luni bune până să descopăr că, în cercurile intelectuale, imaginea tovarășului meu de arme, Rem, era încă și mai controversată decât cea a lui G. Pe G. îl considerau inofensiv, doar infractorii și pușcăriașii puteau cădea sub incidența influenței lui. Iar lumea intelopă era deja pierdută, condamnată și ardea încă de pe acum în vâlvâtăile iadului. Rem însă era periculos. Rem putea lansa ideologii. Rem emitea întotdeauna adevăruri indezirabile. Habar n-aveam cât de ilustră și hulită era persoana lui. Am un talent aparte de-a descoperi absolut accidental cele mai importante ființe din viața mea și de-a afla la un interval de timp oarecare că sunt și deosebit de celebre. Așa pățisem cu Mona când am călcat-o pe picior din greșeala în îmbulzeala unui festival de jazz, cu G. a cărui poză o descoperisem la closet pe când consultam programul tv, cu Rem pe care-l confundasem de la distanță cu Brad Pitt… Mă aflam la una din acele reuniuni agasante și inevitabile din ciclul “nunți, botezeri” la care trebuia să fiu prezentă. Un amic din copilărie ajuns între timp matematician și ulterior student la teologie tocmai își botezase odrasla și se-adunase toată liota de conoscuți din sânul parohiei în curtea nașilor, undeva în zona veche și monahală a Bucureștilor. Întotdeauna îmi repugnă să dau ochii cu comunitatea respectivă. Ipocrizia nașului care e și șef de clan altminteri (cum se întâmplă de regulă) e de proporții caricaturale. La toate acește festivități duhovnicești descinde la biserică dintr-un Mercedes de ultimă generație îmbrăcat în costum tradițional românesc. Dacă s-ar fi născut la țară ar mai fi fost ceva de înțeles, avea omul nostalgii, dar nașul era un personaj pur citadin, o țopârlan autentic născut în mahalaua Bucureștilor. Motivul pentru care se prezintă înțolit în acest mod la festivitățile creștine provine din nevoia de a-și manifesta vestimnetar respectul față de tradiție. Nici eu nu mă dezmint față de propria mea tradiție și, cu astfel de ocazii, din bucuria pură de-a le leza simțul „ duhovnicesc” al proporțiilor, mă prezint la biserică îmbrăcată în costum tradițional de raper. Nădragi cu șapte numere mai mari, tricouri „ ultra-large”, inscripția Fu-Bu. Popa îmi face de fiecare data morală, afurisindu-mă în gând creștinește. Intrigată de proprietatea luxuriantă a nașului și de dimensiunile hiperbolice ale grădinii, îl întreb inocent cum de a reușit el, proaspăt căsătorit, la numai 30 de ani să-și tragă ditai căsoiul în centru. Îmi răspunde ironic că „ firma aia a lui totuși nu stă degeaba”....și mă arat cu atât mai intrigată. Amicul meu mă trage de mânecă și-mi șoptește la ureche că-n realitate e firma lui ta-su, casa e a socrilor mari, iar nașa care ascultă pe furiș se inserează-n dialog menționând că deși socrii mari sunt excesiv de drăguți, pe ei îi bate gândul să-și ia viața în piept și să se mute, că e mai „sănătos” să stai departe de socrii. Toate bune și frumoase mă gândesc, câteodată suspiciunile mele sunt neântemeiate, poate că nu sunt chiar atât de ipocriți îmi spun, or avea și ei o demnitate a lor.... dar amicul meu mă elucidează, de data asta departe de urechile vigilente ale nașei, că într-adevăr urmează să se mute singuri, într-o casă de două ori mai mare și cu grădină dublă pe care tocmai le-o construiesc împricinații socrii peste drum. Nu disprețul lor de parveniți față de sărăcia mea mă oripilează. Nici faptul că bunicii lor construiau comunismul pe șantiere sau prin camerele de tortură ale închisorilor politice în timp ce ai mei, ai lui Guz și-ai lui Rem își dădeau duhul prin celule, nu faptul că părinții lor scriau prin casele naționalizate dosarele părinților noștri exilați în ghetou, nici măcar infatuarea pe care și-o alimentează din supremația pecuniară cu care mă pot oricând umili, ci parada dezgustătoare de puritanism. Nașul n-o să-și dea copilul la grădiniță ca să nu crească împreună cu toți golanii și plozii din flori ai mamelor adolescente, n-o să-l lase să se uite la televizor ca să vadă toate porcăriile, iar dacă va avea cândva și-o fată n-o va lăsa nici în ruptul capului să iasă pe ușă fardată sau semidespuiată ca toate „ putorile” din ziua de azi. Întâmplător eu nu fac parte din categoria „ putori” pentru că nu mă fardez și detest exhibiționismul, însă în ochii nașului sunt cu mult mai destrăbălată decât putorile obișnuie care ispitesc bărbații cu ținuta lor dezmățață, pentru că „ murdăria” mea nu se vede cu ochiul liber, ci îmi colcăie în suflet, nevăzută, sunt cea mai dezgustătoare eretică pe care a întânit-o și singura femeie din grupul lor de teologi care-și permite să intervină în discuții atunci când filosofează bărbații! Sunt o netrebnică fără rușine care-și permite să ironizeze bărbați, care-și arogă dreptul să-i contrazică! Pe nevastă-sa a educat-o bine, nu deschide niciodată gura în prezența lui.... îl pândește să iasă și-atunci își face curaj să comenteze cu câteva superlative căsnicia lor. Vorbește doar despre dragostea ei pentru el și despre suferința de-a nu-l mai atrage ca femeie de când a născut. Nașul a trecut-o pe regim de slăbit, dar în pofida sârguinței cu care se înfometează nu reușește să dea jos nici un gram. Nașul o ia peste picior cu duioșie conjugală, o numește „ purcelușa mea”, știe că în sufletul lui o dorește, dar deocamdată e încă sub șocul de început al paternitătii, îl căinează ea pe el pentru șocul post natal, de parcă el ar fi născut! Mă încearcă o senzație violentă de greață. Mă gândesc cu compasiune la Rem, feministul. Femeia asta imbecilă, mă gândeam, a terminat o facultate.... s-ar zice că-i intelectuală. Și îngurgitează cu smerenie grosolănia și abuzurile preaiubitului ei mitocan. S-a măritat cu el virgină, la o vârstă la care-i încolțise spaima că ar putea rămâne domnișoară bătrână. Sau l-o fi luat din naivitate, pentru că fusese primul bărbat care apucase s-o mintă că e frumoasă. El avea nevoie de-o servitoare, cuminte, inocentă și urâtă. Ca nu cumva, într-un moment de revoltă să fugă în brațele altuia. Dacă era urâtă nu i-ar fi râvnit-o nici dracu! Nu că ar fi iubit-c cine știe ce, dar pentru un bun creștin adulterul era o plagă rușinoasă care i-ar fi rănit mortal orgoliul. Cam toți bărbații din comunitatea aceea creștină își trăseseră neveste care mai de care mai fade, insipide și mai urâte. Poate că așa îi învață popa ăla de la parohie, mi-am spus. Femeia e slabă de înger și e ușor de ispitit. Așa că dacă e urâtă riscul scade considerabil. Mă îngrozea gândul că niște tineri din generația mea pot fi în halul ăla de troglodiți. Mă îngrozea mai ales idealismul ingenuu al tovarășului meu feminist. Atâta timp cât spaima de libertate va continua să domine conștiințele feminine, atâta timp cât nu-și vor putea asuma singurătatea ca pe-o libertate, nu vor avea de ales decât între postura de obiect sexual și cea de obiect conjugal. Între condiția de curvă sau menajeră. Toate compromisurile acestea intime pe care și le asumau femeile de spaima singurătății nu făceau altceva decât să le dea apă la moară misoginilor. Avantaj eu, misogina, în disputa cu feministul Giordano Bruno. Mă gândeam cât de falsă și ostentativă e „armonia” iubirii conjugale dintre nașii cu mețan și costum popular și cât de discretă și adevărată e dragostea Danei și a lui Rem, a lui Guz și-a lui V. Mi se părea grețos faptul că în cercul acela puritan și plin de aspirații mistice se comentau aprins niște chestiuni cum ar fi cura de slăbire, medicina naturistă și se practicau confesiunile amoroase fără eufemisme. Nașul îmi adulmecă gândurile, simte cum coace ceva înăuntrul meu. Era convins că semnasem și eu pe lista aceea care circula în sprijinul femeilor talibane. Că încurajasem în sminteala mea emanciparea ultimelor femei adevărate și cu adevărat smerite. Încerc să-i explic științific - era totuși intelectual, absolvise și el matematica înainte de-a da la teologie- că e un simplu accident genetic faptul că sunt femeie și nu bărbat. Într-o fracțiune de secundă s-a decis soarta mea. Sunt capabilă să fac raționamente ca un bărbat, scriu eseuri ca un barbat, conștiința mea nu e obligată să se supună rigorilor implacabile ale sexualității. Logosul rațiunii e masculin. Gândesc. Nu există nici un fel de diferențe la nivel de gândire abstractă între bărbați și femei. Nu mai știu ce argumente să-i aduc. Dar mă ajută nașul, străpuns subit de o iluminare: „ gândești exact ca dobitocul ăla de Rem!” Rămân în cumpănă câteva clipe... nu-mi vine să cred ce aud, mă gândesc să nu fie vorba cumva de vreo coincidență de nume. Nu... despre Rem al meu e vorba, „ cum nu știai?” se miră nașul, „Rem asta, în ticăloșia lui s-a apucat să facă manifestații împotriva ligii studențior care vroia să construiască o biserică în curtea facultății de filosofie! Ce imbecil....” Mă gândesc că scenariul meu cu dictatura creștină nu e nici pe departe o ficțiune politică. Trăim deja în plină dictatură creștină... facultatea de filosofie era ultima redută în care încă nu flutura nici un drapel divin! - Păi atunci ce sens are să-i spui facultate de filosofie? mă arătai eu mirată...Poți s-o desființezi direct, e mai simplu.... Câteva dive de la comunitatea parohială care se aflau și ele atunci în curtea nașului începură să se smiorcăie vehement, cu niște voci pițigăiate, protesând împotriva inamicului public. Una dintre ele îl cunoștea personal și-l detesta sincer, îl considera sincer un element distructiv și tot la fel de sincer îl combătea pentru modul nesincer în care îi răspunsese când l-a întrebat ce zodie e, iar el i-a zis mai întâi „berbec”, iar când ea i-a motivat sincer că de-aia nu se înțelegeau ei, el i-a răspuns că a minți-o și că în realitate e „gemeni” sau „rac”, nu știe prea bine... Mi se parea de-a dreptul gotesc să constat că toate fufele acelea teologice se pretau la a analiza comportamentul omenesc ghidându-se după horoscoape și superstiții, că-și arogau credința în Dumnezeu ( ceva atât de profund și prețios ) în virtutea unor astfel de percepte și începea să mi se facă rușine de pledoaria mea de mai devreme făcută în favoarea rațiunii feminine. Pentru lunatica aia sinceritatea era ceva „ moral” și tabu, astrologia era ceva” tabu”, biserica era ceva „tabu”... și regăseam în ochii ei, aceeași teroare a blasfemiei pe care o zărisem și-n pupilele gloatei din visul cu arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Ticul verbal al domniței aceleia sincere care continua să-mi înjure pițigăiat prietenul mi-a amintit de un individ care mă hărțuise în anonimat cu câteva scrisori în care încerca prin invective nejustificate să-mi inoculeze ideea că sunt „un vierme, o viperă, o cretură josnică și proastă, masochistă și dezmățată pe care doar o convertire mistică ar mai putea-o aduce pe calea cea bună” și care semna „cineva sincer”! Nu-mi erau clare toate dedesubturile problemei, însă coincidențele se țineau lanț între noi... Eram fericită și mândră că am rămas prietenă după atâtea sute de ani cu Giordano Bruno. Aflu direct de la sursă restul amănuntelor. Rem îmi arată niște publicații în care biserica ia atitudine împotriva lui și il numește: „ element negativ”... fusese mare tărăboi atunci. „ Acțiunile lui subversive” sunt decretate blasfemice la adresa orânduirii creștine în care țărișoara noastră își moțăie „somnul rațiunii”. Rem avusese neobrăzarea să împrăștie idei vicioase prin care răstălmăcea însăși spusele marelui Malraux menționând ca iubitorii de cultură creștină rastălmăciseră printr-o traducere abuzivă afirmația lui și că Malraux în realitate spusese : „ secolul XXI va fi spiritual sau nu va fi deloc”, nicidecum religios.... Rem se luptă la fel ca și acum câteva sute de ani împotriva dictaturii mântuirii. Se luptă pentru dreptul vital al ființei la revoltă și îndoială. Pentru dreptul la nefericire și luciditate. Nu e câtuși de puțin montat împotriva religiei, împotriva optimiștilor utopiști sau visătorilor....dar are un simț ireproșabil al dreptății care nu-l lasa să traiască liniștit. Nu era drept ca visătorii să facă legea pe lume, ca exaltații să-și permită să comită la nesfâșit atentate la adresa libertății spiritului. E mai comod să te agăți de ceva, de-o amăgire cât de mică, obiectează Rem. Oamenii sunt condamnați la sperantă într-o măsură mai mare decât sunt condamnați la suferință și moarte. Văzuse orbi, schilozi, bolnavi incurabili care se chinuiau într-un efort grotesc și admirabil să trăiască normal. În speranța asta absurdă consta măreția omenească, nu în „ eroismul tembel” de-a sfida prin convingeri oculte singura viață de care avem parte. Mai marii bisericii știau mai bine chiar decât filosofii că ideologia speranței era cel mai puternic mijloc de-a manipula conștiințe. Rațiunea e coruptibilă în măsura în care sufletul e coruptibil. Nu putem accepta pierderea definitivă a celor pe care îi iubim și-atunci o speranță confuză dar indestructibilă face ca rațiunea să capituleze în fața impulsului de-a râvni intangibilul. Nu, nu era ateu, nu era comunist, nu era evreu.... I se puseseră în cârcă toate crimele omenirii. Începând cu cea a lui Adam și sfârșind cu cea a lui Marx. Așa cum lui G. i se imputau toate cruzimile și perversiunile lumii, de parcă ei ar fi inventat nefericirea, realitatea, murdăria umană, violența.... În forul meu lăuntric mă bucuram că avusesem privilegiul de-a fi prietenă, respectiv îndrăgotită de cei mai mari doi „ dușmani ai poporului” dar sufeream pentru ei, simteam nevoia să-i apăr, să mă fac avocatul lor sau să-i conving cumva „ s-o lase baltă”, oricum mentalitatea noastră mioritică era predispusă la mai multă clemență față de crimele minerilor, ale lui Ceaușescu, ale foștilor torționari din beciurile securității, altmineri oameni bisericoși, cu frică de Duzmnezeu, decât fță de fărădelegile lui Rem și G. care aveau în vedere demitizarea realității și dezintoxicarea maselor de iluzii. Necredinciosul Rem era cu mult mai uman și mai generos decât toți credincioșii gânditori autohtoni. Pentru că necredința lui îl făcea să înțelagă că s-ar fi putut naște undeva în lumea a treia, că ar fi putut fi chinez sau țigan.... Că ar fi putut fi femeie. Necredința lui îl determina să nu mai distingă în existența sa particulară influența unui tip de destin și să-l înfrunte pe credicnciosul Patapievici care afirmase că e „ mândru că e alb și european....” Rem nu se considera un ales... viața lui era un simplu accident al hazardului, cetățeanul - numărul 23 de miliarde 456 de miloane 476 de mii 684 în istoria omenirii. Ar fi putut fi oricine, oricând și oricum. De aceea suferința lui nu avea în vedere persoana lui particulară câtuși de puțin, durerea lui era durerea lumii. De-aici chemarea aceea febrilă către implicare. „ Singurul lucru pe care nu i-l pot ierta maică-mii este că mi-a interzis să ies din casă , atunci pe 21 decembrie...” mi-a mărturisit. Deși pe 22 fusese în stradă în bătaia tancurilor... - Trebuia sa fiu acolo, înțelegi, Anilu? mă întrabă febril. Nu știu dacă îl înțelegeam întru totul, pentru că eu sunt lașă și egoistă. Mie îmi pasă mai mult de viața asta a mea păduchioasă decât de soarta omenirii. Câteva săptămâni mai târziu am descoperit cu stupoare că existau și alte capete de acuzare la adresa lui Rem. Un bun prieten, „ ignorant” și el îmi semnalează existența unei pagini web ce părea aruncată în oceanul internetului ca un mesaj în sticlă (poate l-o descoperi cineva) în care apărea o critică deosebit de acidă și impertinentă la adresa editurii lui Rem.. Dacă n-ar fi existat această piatră de poticnire, existența siteului respectiv mi s-ar fi scurs prin retină fără să-mi lase amprente în memorie, ar fi fost o simpla pagină pe internet cu pretenții inovatoare pur fictive în care poți regăsi cu prisosonță deja fanatele clișee ale pseudo-curentelor noncoformiste care au asaltat piața literară a ultimelor decenii. Aceeași procupare stereotipă pentru amănunte nesemnificative, aceeași fugă ostentativă de idei, același cult maniacal al formei fără conținut, același expozeu logoreic de asociații stridente între cuvinte, același naturalism căutat cu lumanarea de tinere domnițe și domni care par a intra în criză de inspirație în lipsa atât de sugestivei și poeticei palete expresive care pendulează între metaforele „excrementului” și cele inspirate din peisajul genital. Ceea ce e frapant la toate aceste triburi și generații de literați, cu precădere în poezie, este coincidența stilistică.Nu poți face nici cea mai vagă, infinitezimală diferență între versurile unui autor și cele ale altuia ghidându-te după un criteriu stilistic cert. Originalitate în serie. Tânărul lider al respectivului clan îl gratula pe Rem cu toatele insultele posibile care se puteau inventa la adresa condiției de intelectual. Îl făcea analfabet, impostor fără nici un fel de argumente.... Această remarcă ar fi avut o rezonanță hilar- maladivă în ochii oricărui citititor de bun simț care ar fi fost curios să citească măcarun articol de-al lui Rem. Mă gândeam iar la coincidențele dintre noi și la cinevaul acela sincer care mă acuzase de subcultură și trivialitate și mă ura sârguincios, nu pentru că i-aș fi lezat vreun simț prin scrierile mele ci pentru ca erau suficient de transparente încât să rezulte din ele că făcusem o pasiune pentru G, infractorul, regele gunoaielor și obscenităților.... în loc să-mi concentrez atenția și admirația asupra unui intelelectual oarecare - pervers, malițios și sincer ipocrit. „Sper că nu visează cumva să-i ia cineva în serios și să se căpătuiască cu un dram de glorie și iluzia posterității” conchidea cronica aceea printr-un amuzant și scurt panseu cu cacofonie în prim plan. M-am apucat vijelios sa scriu o contra critică în apărarea tovarășului meu. „Ei bine, eu sunt unul dintre ignoranții care l-a luat în serios pe Rem, mai mult - îi și urmăresc cu viu interes activitatea și cred sincer în accesul lui la posteritate. A acuza de analfabetism un aboslvent de filosofie e un lucru extrem de rușinos într-o Românie în care prosperă poezia de budoar, literatura de cazarmă, metafizica exhibiționismului, cultura de bodegă și dictatura manelelor. ..” Mă intrigă faptul că acuzatorul lui Rem e cineva care organizează meetenguri pentru legalizarea drogurilor. Îmi pun la bătaie tot arsenalul de înjurături voalate și subtile de care dispun. Înjurătura e modul cel mai sănătos de-a supraviețui oricărui dezastru. Înjurătura e un păcat de sorginte omenească pentru că “Dumnezeu” n-a interzis-o în nici una din porunci. Se pare că “Dumnezeu” ar fi spus: nu furați, nu ucideți, nu blestemați, nu mințiți, a spus nu luați numele meu în deșert și nu-l invocați pe necuratu’, dar n-a spus nicăieri nu înjurați. Înjurătura e o formă de catharsis care incriminează răul exterior exorcizând replica interioară a acestuia. Orice lucru malefic din exterior capătă o reflexie interioară, iar înjurătura e o armă albă prin care poți expulza în afară substanța răului interior, descătușându-ți sufletul de imperativele răzbunării. Instinctul de răzbunare e mult prea puternic ca să poată fi contracarat prin iertare. Sufletele omenești primesc împreună cu botezul dragostei și botezul urii, iar dragostea neâmplinită se transformă în resentiment și atunci obsesia nedreptății alimentează o formă constantă de ură. Ura e mult mai răspândită decât dragostea. Răzbunarea conține în esență un paradox. A răspunde nedreptății cu aceeași monedă sau a răspunde cruzimii prin cruzime nu e decât o farsă a răzbunării, pentru că bucuria de-a-ți înjosi dușmanul e mult prea efemeră ca să merite trăită, în schimb săvârșind împotriva lui o mârșăvie de calibrul mârșăviei sale îl transformi din călău într-o victimă și inversând rolurile în loc să-l pedepsești pe el îți întinezi propriul suflet și-așa obidit și te transformi în cel care ți-a fost dușman prin puterea malefică a ranchiunei, devii egal cu el în rău, ceea ce nu e nici o fericire. Singurul mod prin care îți poți izbăvi sufletul de impulsurile răzbunării fără să-ți degradezi condiția e înjurătura. Ca și umorul, înjurătura e o formă de sfidare a răului și o împlinire a răzbunării în absurd, pentru că opune răului nu o forță de același semn ci o oglindă. Înjurătura e o armă inofensivă care-ți rezervă privilegiul detașării, o armă superioară și invincibilă pentru că-n loc să înfrunte răul îl ridiculizează, îl arată cu degetul. Înjurătura e o formă de cruzime, dar ireală - e un protest în fața perpetuării răului, o negație a instinctului răzbunării, o negație salvatoare, care-ți eliberează sufletul din lanțurile urii și ți-l ridică la înălțimea ironiei . Înjurătura înseamnă protest, mă conving. Îi arăt lui Rem contracritica și mă minunez din nou de noblețea lui. Rem surâde pacifist și-mi spune că-l compătimește nespus pe dușmanul lui, că uneori e într-adevăt justificat să dai cu barda într-un impuls de autoapărare, dar el nu vrea să riposteze, e împotriva violenței de orice fel, chiar și a violenței “ireale” după cum definesc eu înjurătura. Rem îl admira pe inchizitorul lui, era un poet bun și un intelectual și-mi sugera că ar fi mai înțelept să nu public contracrtitica aia….Era mai creștin decât toți fandosiții de habotnici pe care-i cunoscusem în comunitatea aceea parohială! Am încercat, în studiile mele psihologice să elaborez niște teorii ale personalității pornind de la arhetipurile vocației. Există un arhetip al cercetătorului, un arhetip al artistului și unul al amantului. Un arhetip al războinicului și unul al exploratorului….Rem era întruchiparea, aproape perfectă, a arhetipului savantului. În pofida aspectului său de sex-simbol nu are nici un dram de cochetărie masculină. Nu mizează deloc pe farmecul său viril și il admir odată în plus pe acest motiv pentru că e genul de bărbat după care întorc mai toate femeile capul pe stradă. Ar fi putut să exploateze respectivul atu și totuși e perfect indiferent la tipul ăsta de satisfacție. Până și G., în toată splendoarea lui de animal impunător și dizgrațios, are un dram de cochetărie…. Încerc să mi-l imaginez pe Rem adolescent și rocker în liceul acela de raperi. Mă întreb cu o oarecare neliniște de care dintre ei m-aș fi îndrăgotit atunci. De savantul emotiv, inadaptat, rafinat și introvertit sau de războinicul extravertit care tocmai își construia armata. De războinic, evident….n-avem ce chemare să simt pentru Rem din moment ce și eu eram tot un soi de savant emotiv și introvertit… chinuită de timiditate și de angoase, de dorințe mistuitoare și melancolii convulsive. Ce să fi făcut cu o oglindă care-mi amplifica alienarea și singurătatea? Sigur că aș fi avut și-atunci nevoie de un punct de sprijin, de cineva extrem de putenic care să mă ancoreze în nisipurile mișcătoare ale realității… La orice vârstă, chiar și la cinci ani m-aș fi îndrăgostit tot de G.…. Dar pe de altă parte sunt emoționată să descopăr că după atâta amar de vreme a rezistat neștirbită prietenia mea cu Giordano Bruno! - O să te ardă iar pe rug, îi zic…O s-o pățești la fel pentru că nu te potolești….Tu nu vezi că omenirea se învârte în jurul cozii? N-o să convingi pe nimeni de nimic…În fond de ce-ți pasă de ceilalți într-atât? Ce contează pentru tine erorile lor?… De ce Rem? Pentru ce? - Pentru că am fost la Aushwitz, îmi răspunde, trist. Þi-am zis că am 87 de ani…. - Și crezi că lumea chiar evoluează? - Normal, altfel nu m-aș da evoluționist, îmi răspunde el surâzând misterios ca și cum ar fi spus “ Lacrimosa”. Tresar realizând cât de multă dreptate are. Pe când era Giordano Bruno îi pusesem probabil aceeași întrebare. Atunci, în negura acelui ev mediu barbar “ he were right and they were wrong!” pământul chiar se învârtea în jurul soarelui. Posteritatea i-a dat dreptate. Și spre deosebire de Galilei, tovarășul meu avusese curajul să se suie pe rug și să înfrunte moartea. Așa cum Rem s-a dus la Saraievo să înfrunte niște gloanțe care nici măcar nu-i erau destinate lui…. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate