poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1522 .



Sinuciderea în direct a domnului K
proză [ ]
Tăierea venelor s-a produs la ora 23.45

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Eugen ]

2004-03-07  |     | 



Nu era nimic de văzut. Nu era nimic frumos sau romantic în dragostea lui pentru această făptură bovarică, în sclavia lui pentru făptura aceasta ștearsă, ușor fanată, ușor nebună. . . .
Zăcea pe patul de moarte, transpirat, mirosind a cadavru , în clădirea cea veche, îmbrăcată în iederă verde, împăcat cu lumea, împăcat cu sine însăși. De pe pat, imobilizat total, vedea afară Calea Călărașilor, vedea pămîntul întreg, o vedea pe ea, acolo, undeva departe, cu cineva, cu altcineva, bineînțeles că fericită, mai fericită decît fusese vreodată cu el. "Nu m-am simțit bine cu tine niciodată, nici cînd am fost la cinema, nici cînd ne-am plimbat în parc, nici măcar la cumpărături împreună". . . Furase pentru ea, mințise pentru ea, acum murea astfel încît ea să fie fericită. O avuse. Fusese ceva murdar, groaznic de murdar. I-ar fi plăcut să se joace cu revolverul generalului și să-și zboare creierii, acolo, pe divanul unde făcuseră amor. N-o făcuse atunci , nu era prea tîrziu. Era pe deplin împăcat cu acest gînd, soluția cea mai eficientă fusese tăiatul venelor cu cutter-ul primit de la ea, singurul cadou în zece ani de împreună. Dar împreună ce, conviețuiseră vreodată ? Vocea ei, gravă și răgușită, deși nu fuma, o voce de băiat/fată, o voce androgină. . . și obrazul ei, cu zecile de mii de riduri, cu carnea aceea chinuită și atît de dragă, obrazul pe care și-ar fi dorit să-și plimbe încet, încet degetele, mai întîi în sus și apoi în jos, închipuindu-și moliciunea și căldura cărnii ei. . . . lumina se făcea tot mai mică, mai slabă, știa că are o vamă de trecut, o ultimă misiune. . . și, dintre toate lucrurile posibile regreta faptul că nu-i simțise niciodată căldura, că totdeauna i-o refuzase, îi refuzase pragul acela normal și firesc, simpla atingere a pielii, atingerea mînilor și cunoașterea cărnii, singura cunoaștere adevărată, nemințită de nici un fel de cuvînt. Se putea numi conviețuire faptul că n-o atinsese niciodată, n-o sărutase nici măcar pe obraz ? Nu-i știa carnea, nu-i știa sîngele. Atîta știa doar, că pe zi ce trece era tot mai nefericită alături de el. Din obligație, din milă, din compasiune. Din datorie, o oră pe zi, sîmbăta, duminica și în sărbătorile legale și la matineu sau relache. Fără dragoste, fără acea sclipire de tandrețe și pasiune pe care o avuseseră la început.
Sufletele rudelor moarte îl strigau de sub streașină. Era Joia Mare iar morții primiseră dispensă din cer, pînă la Rusalii. Și Iisus era alături, și prietenul Iuda era aici, da.
Spune Evanghelia apocrifă a sinucigașilor-de la Iuda citire. . . Fusese tot ce era mai bun în viața lui mizerabilă și lipsită de orizont. Iar el, din prostie, cu gura lui mare, așa cum îi spuneau toți cunoscuții, stricase totul. Încercase s-o pună pe tiparele lui, să o transforme. Asta-i reproșa. Că dorea să o domine, să o strivească, că nu ținuse seama niciodată de dorințele ei. Cum de se stricase totul ? Unde se stricase totul, unde pierduse, pe drum culoarea cărnii ei și zîmbetul acela, atît de rar ? Cum putuse pierde, cum putuse rata , ocazie după ocazie, șansă după șansă. Se îndepărta zilnic de ea, simțea acest lucru sub privirea ei obosită și un pic disprețuitoare, atunci cînd îi spunea "Vorbești doar dacă ai ceva de zis". I se întuneca privirea atunci cînd trebuia să o aștepte o oră, două , și-o închipuia în pat cu amantul totdeauna mai tînăr, mai frumos, mai deștept rîzînd și bucurîndu-se de zbucimul și chinuiala lui. Zăcea pe patul de moarte , simțindu-și mirosul de cadavru, închipuindu-se cu mîinile împreunate pe piept, în sicriu, mulțumit că va muri, ultima chestiune jalnică și jenantă din partea lui, gîndindu-se că totuși, poate îi va părea rău, îl va regreta. Se prefăcuse bolnav, foarte bolnav și-o chemase în miez de noapte la spital. Iar ea venise. Își dăduse întîlnire cu ea pe cele mai cumplite furtuni. Și ea venise. Îl înnebunea gîndul că o făcea pur și simplu mecanic, din datorie, așa cum fusese crescută în familia ei de bravi ostași. Și iată că acum se termina, era sfîrșitul, marele End. Îl înțelegea pe Iisus, înțelegea dorința lui de a termina , de a încheia, de a dormi pe veci. Spera ca liniștea să-i vină, în sfîrșit, să nu-l mai chinuie zbuciumul de zi cu zi, unde e, cu cine, de ce nu e acasă, de ce nu e la servici, de ce-și bate joc de el, de ce-l înșeală ?
Oare și pe lumea cealaltă e la fel ca aici? Sufletele sinucigașilor merg și ele în Rai, de Paște ? Niciodată, nimeni nu fusese bun cu el decît din compasiune, din obligație. Era urît, neînchipuit de urît. Era gras, mare, monstruos. Nu știa să se poarte, era jenant în societate. Vroia să aibă totdeauna ultimul cuvînt. Era suspicios, absurd, își aroga drepturi care nu existau. Era sau poate nu era un șantaj ieftin ? Era sau poate nu era o durere, o rupere, un eșec ? Era sau poate nu era biletul, batista, sfîrșitul ? Neînțelegeri, existența lor, starea lor de două ființe zbătîndu-se să fie împreună , să se despartă, numai neînțelegeri. Impresia ei că e mereu dominată, că intră cu bocancii în viața ei, prostiile feministe băgate în cap de tot felul de babe proaste, prostiile lui, coarnele care le vedea la orice pas, bătaia ei de joc. . . .
"Tu dragule, nu ești Iisus ci unul din miliardele de ființe jalnice pe care le-a lăsat pe lume. El nu trebuia să moară. El trebuia să preia conducerea, să curețe Iudeea de romani, să ofere poporului o viață mai bună. N-am crezut niciodată că va avea un asemenea succes. După moartea lui exemplară, o mînă de oameni înspăimîntați, o mînă de oameni la marginea imperiului, într-un loc uitat de lume. Cine-și mai amintește azi de zeii jalnici, de zeii uitați, de zeii absenți ? Ahura Mazda, Tlaloc, Baal. Iar el nici măcar nu era zeu. Așa că, dragule, nu te umfla în pene. Ești un biet puțoi care se omoară pentru o fufă. Merită oare ? . Gîndește-te la Irodiada cea ispititoare. A cedat cumva Ioan ? "A cedat cumva Petre, a cedat cumva Emil ? Ar fi cedat ea unui biet șantaj cu moartea lui?
Nu era doar un șantaj, era ceva mai mult, era o senzație dumnezeiască, o senzație de calm și împăcare cu întreaga lume. Era ceasul primordial, decizia numărul 1, a fi sau a nu fi . . . . Pe mareea fetidă a lumii, pe toate mizeriile mai mari sau mai mici care fuseseră viața lui, el plutea acum, liniștit. Era senzația sfîrșitului și începutului de lume, era senzația pămîntului de-abia ieșit dintre ape, senzația facerii și întunericului. . . . Era posibilitatea de a-și controla viața , de a spune adio atunci cînd vroia, atunci cînd considera că e suficient. Era dispus să o ierte, era magnanim, generos, un adevărat cavaler. Într-un fel, era prima dată cînd îi era milă de ea. O și vedea, nenorocită, cu echilibrul distrus, luînd-o razna un pic cîte un pic pînă ce va ajunge să vorbească singură pe străzi ca nebuna din Obor. Dar nu asta, nu asta vruse. Eli, eli, lama. . . . Îndepărtează părinte, această cupă de otravă de la buzele mele. Îndepărtează părinte gîndul rău din mintea mea, îndepărtează fluviul de amar din inima mea.
Tu, dumnezeul meu, dumnezeu al iudeilor, dumnezeu absent, ajută-mă! Trebuia să recunoască că, spre deosebire de otravă sau ștreang, puah, tăiatul venelor produce o deosebită voluptate, simțirea că viața ți se scurge picătură cu picătură de sînge, posibitatea de a opri totul în orice minut și decizia de a nu o face. Sinuciderea i se părea un act de suprem curaj, hotîrîrea de a spune STOP atunci cînd vrei tu, înainte ca să te atingă cancerul, înainte ca să te lovească un atac cerebral la birou, înainte să mori urît. Pur și simplu decizia de a te opri, finalul, marele și unicul final.
Erau cu toții acolo, zeii absenți. Demetra-Prosepina, și Tlaloc, tristul zeu al ploii, și Baal cu vițelul său de aur, și Anubis, cel cu cap de șacal, pregătit să dea o luptă crîncenă cu alți o sută de zei pentru sufletul sinucigașului, și Ișthar pregătindu-și cel de-al șaptelea văl, chiar și drăgălașul și stupidul păstor Dummuzi . Veniseră cu toți, ca de fiecare dată cînd puteau să asiste la un astfel de spectacol, chipul cioplit chiar făcînd gură că este un spectacol ieftin, pentru pensionari. Las'că vine PDSR-ul la putere și ne duce și pe noi la teatre cu artiști vestiți! Și toți îl așteptau răbdători, așteptau ca și ultimul strop de viață să se scurgă din el. În spate se discuta cu voce șoptită, se puneau pariuri, se suflau nasuri și se luau Tic-Tac-uri pentru miros fetid. Da, le mirosea gura distinșilor zei, erau unii care se hrăneau doar cu cadavre, și Tlaloc, zeul ploii mirosea a mlaștină și a reavăn, era și zeul Crocodil acolo, vă dați seama ? Auzi ceva de genul "orice sfîrșit este un început" și știu că vorbea Horus, nu-i vedea creasta de șoim dar știa că e acolo. Trebuiau să aibă numai un pic de răbdare.
Era foarte pofticios iar trupul ei, atît cît îl vedea îi făcea cea mai mare poftă. Piciorul de-abia zărit, văzut uneori -rareori, pînă la genunchi sau poate chiar mai sus, piciorul acela pe care și-l închipuia fierbinte, ar fi vrut să-i mîngîie pulpele cu limba, ar fi vrut să-i simtă încheietura nervoasă spre partea de jos, ar fi vrut să-l vadă încordat, în plăcere, simțind-o cu toți mușchii, cu toți nervii. . . . nu avusese niciodată plăcerea aceea, indiferent de colegele de servici sau prostituatele cu care fusese, indiferent de opiul pe care-l fumase sau tranchilizantele pe care le luase. Știa însă că plăcerea aceea e acolo, în corpul ei, în fiecare părticică, în fiecare centimetru de piele. Știa că plăcerea aceea e aproape, simțea că e intensă, mistuitoare și imensă din cîte o mișcare necontrolată a corpului ei, din cîte o privire sau aranjarea părului sau, sau. . . . Vedea plăcerea aceasta venind spre el, pe stradă, spre serviciul lui, spre locul unde ar fi putu s-o posede, s-o aibă, s-o stăpînească fără probleme. . . cine ar fi crezut. . . cine i-ar fi contestat cuvîntul de mare șef, de senior al castelului ? Era însă ca și castrat cu ea, simțea, știa că nu v-a putea s-o aibă niciodată, știa că nu va putea decît să-i smulgă atingeri fugare, atunci cînd se prefăcea că e neajutorat pentru ca să-i simtă mîna. . . . . .

Aiurea, chestii plicticoase. Dacă ea ar fi fost acolo i-ar fi spus "Iar vrei să faci pe nebunul ? ".
Existase o perioadă de declin, de părăsire, atunci cînd el deja nu mai avea suficienți bani pentru a-i satisface ei toate capriciile. . . . atunci ea făcea boticul acela așa de drăguț și se rățoia "Și-atunci, pentru ce m-ai mai chemat în oraș ? . . . . ". Și existase o perioadă de nebunie, de completă inconștiență, cînd el făcea tîmpenii doar ca să-i facă rău, s-o pună în situații penibile.
Să vorbească prostii. . . . Sexul lui, ca un tub uriaș, ca un piston ;și-l imagina totdeauna cu o vagă nuanță metalică, și miile de prostituate anonime, Betty și Angela și Ivana și Laura, sexul lui, singura parte în mișcare, uriaș, enorm, perfect drept, nedînd neapărat plăcere ci, ca un simbol al comenzii, al ordinii, al faptului că bărbatul stăpînește în lume. . . și-l imagina totdeauna, de cîte ori ieșea cu fetele, în ea, supunînd-o, controlînd-o, între buzele ei roșii, atît de roșii, ea făcînd efort, scoțînd mici sunete sugrumate în graba ei de a fi regulată, posedată, controlată, mici sunete de enervare, că nu poate să-l cuprindă pe tot, că nu poate să-l termine, să-l determine să-și dea drumul, s-o inunde, s-o umple așa cum apa inundațiilor umple cîmpia, rupînd malurile, determinînd scufundarea bucăților negre de pămînt, bîlîbîc. . . . zgomotul unui mic înnec, unei mici dominări...Dorința i se ascundea în carne, în minte și în fiecare clipă a vieții sale mizere. Era un porc șovin. O dorea ca singurul lucru pe care-l mai avea de dorit în viață, se ruga Domnului (indiferent de care dintre zeii absenți i-ar fi ascultat ruga) "Cinci ani de viață cu ea și apoi. . . poate să nu mai fie nimic. . . cinci ani în care să împărțim aceeași pernă, s-o văd în fiecare dimineață cum își trage ciorapii de mătase pe pulpele frumos cambrate, s-o țin în brațe, obosită, înainte să adoarmă. . . să o ascult cum tace dar să tacă cu mine. . . . . . să adorm și să mă trezesc alături de ea. . . e așa de mult, doamne ? Hai, fie și trei ani, după care mă poți lua la tine, oricine ai fi!"Nu era, nu putea să existe o simplă prietenie între bărbat și femeie. Exista totdeauna un vînat și un vînător, iar el era vînătorul, luptătorul prin excelență. . . . și totuși, așa dependent de femeia aceasta ușor fanată, ușor nebună. . . așa de vulnerabil la fiecare părere, la ficare vorbă. . . . era vînatul, vînatul cel mai sigur.
La Cairuan, printre dreptrecdincioși și necredincioși, printre oamenii Cărții și păgîni zace el, imamul cel ascuns, ultimul copil al lui Ali. . . învelit în feșe, ca o mumie și totuși așa de viu. . . numele lui, Al Mukthaim poate fi interpretat și ca Gelozie, Durere, Moarte. . . . zace neștitut, gata să revină oricînd la viață. . . ăst timp, miile de credincioși, cei care se flagelează cu bice de oțel, cei care se înjunghie, cei care se otrăvesc, se spînzură, își taie venele. . . . ăst timp, miile de credincioși, cei care suferă, bănuiesc, joacă etern rolul soțului, amantului, prietenului înșelat. . . . uneori se auto-amăgea, își spunea că ce dacă, că ea oricum, oricînd ar fi putut-o face, că ar fi trebuit s-o controleze clipă de clipă, că nu putea ști, atunci cînd ea nu mai era la patru la servici, că nu putea ști, atunci cînd, la nouă nu venise încă sau mămițica ei nu știa nimic de ea la patru, că un chip frumos sau pur și simplu acela care i-ar fi acordat mai multă atenție. . . . că niciodată nu va putea să o posede așa total, să fie în carnea ei și în gîndul ei și în sîngele ei, și în vocea ei, să fie în ea în toate relațiile ei cu colegii, cu misteriosul Jorj pe care-l bănuia cel mai tare, totdeauna lipseau împreună, faptul că Jorj era însurat și avea și un copil nu conta de loc, îl dorise mort de mii de ori și sub cele mai chinuitoare feluri, visase o bombă sub mașina lui sau poc, o săgeată de sarbacană înmuiată în curara drept în frunte, un antrax mic strecurat în mîncare, kris-ul, pumnalul acela curbat pe gîtul lui. . . . și un mic flambaj, hotărîrea de a o termina fusese luată și după ce-și dăduse seama că toate chestiile astea i se păreau perfect reale și fezabile, din toate ideile deștepte rămînea totdeauna doar coșmarul nopților singure, numai chipul ei disprețuitor depărtîndu-se cu grupul de prietene și prieteni rîzători și vorbăreți iar el , părăsit, singur, teribil de singur . . . . . . avea o isterie de femeie neregulată demult, o isterie de femeie jalnică. . . . . . . o văzuse o dată cu Jorj în oraș, la o oră la care ar fi trebuit să fie la servici, "E viața mea și n-am nici un motiv să-ți dau ție socoteală. . . ".
Și așa se scurgeau zilele, una cîte una, cu tensiunea insuportabilă a ceva ce trebuia să se întîmple, a ceva ce trebuia să se scimbe, cu întîlniri cerșite, întîlniri furate, întîlniri găsite sub cele mai fanteziste motive și gheara vie din piept, din gît, unde e, cu cine e, ce căuta cu Jorj la bijutier, dacă divorțează și o cere de nevastă, telefoane anonime la soție, la copil, "uite cine e tatăl tău", mai curios era faptul că ea se atașase de copilul lui Jorj, îi cumpăra caiete, penare, cărți de colorat, se uita după rochițe, urla probabil, la cei o sută și ceva de ani ai ei instinctul de mamă, "femeile ar trebui să devină mame la 12-16 ani, atunci cînd nu li se bagă în cap tot felul de prostii, atunci cînd cunoașterea plăcerii e mult mai vie, mai intuitivă, fata devine la zece, doisprezece ani femeie, gata de procreere, atunci cînd procreerea se face la fel ca toate animalele. . . natural, fără tîmpenii despre dragostea absolută. . . . " nu așa cum era ea, la 36 , înnebunitoare, femeie copil , amantă, soră și bunică, toate în această făptură suplă, ușor mioapă și cu fundul jos, era surprins că oamenii nu sar pur și simplu asupra ei, pe stradă, că colegii ei de serviciu, numai bărbați, n-o violează continuu, că nu trăiește înt-un rut perpetuu "pot să am și pe o sută alții, pe tine nu, tu nu ești decît o simplă cunoștiință, o simplă nulitate care ți-ai intersectat accidental drumul cu mine, mai ai încă o șansă să pleci, să fugi, dacă nu vei fi devorat. . . nu mai rămîne din tine decît un pic de grăsime și un pic de cenușă. . . . "

"Desire is dead-but it's hard to belive
That our love has vanished
That we are just you and me
That our souls hate so much
That we are strangers and enemies and such
The only thing we have is hate and contempt "

Și totuși așa ca un ultim apărător, atunci cînd tancurile se apropie, atunci cînd uruitul lor se aude din ce în ce mai amenințător, cînd turelele se rotesc, ațintindu-l. . . . el decisese să rămînă, să se mulțumească cu fărîmiturile. . . "această mințită iubire-și tot e mai mult ca nimic", așa cum spusese odată poetul lui preferat. . . . să cerșească, să se prefacă, să mintă stupid și prostește, să-i ceară jalnic scuze de mii de ori, să nu trăiască decît prin ea, pentru ea, pentru un zîmbet, pentru o privire, pentru a-i asculta vocea răgușită la telefon. . . . . .

"It's hard to belive
That our only desire
Is to hate and despise
All that we've done toghether
All our happy moments"

Zeii cei absenți începuseră să cînte la unison, o voce suavă, în planul doi, o voce impersonală, un cîntec ca jocul vîntului printre copaci, voci mici, abia auzite, nu era o melopee, era mersul ei spre el, mersul dintotdeauna al femeii către un bărbat, indiferent cine este acela
"Vino tu mireasă, vino tu, străină,
Vino tu junică binecuvîntată
Vino spre simțire, vino în lumină,
Vino în a Libanului grădină
Iute te coboară, în picioare goale,
Pune-ți doar năframa, că așa se cade,
Vino doar zărită, carnală ispită
Și înnebunește, și nenorocește"
Spune Evanghelia apocrifă a sinucigașilor-de la Iuda citire. . . "atunci cînd mi-am pus ștreangul de gît am strigat "Ești aici Doamne ? Vezi gestul meu ? Nu mai am nimic de pierdut. . . și atunci i-am auzit vocea gravă și blîndă "Fă-o Iuda și în seara asta vei fi alături de mine. . . "
Și atunci, cu puțin înainte să moară, auzi și el, de departe și pierdut glasul ei grav, și cugetul ei, dorința de a se afirma singură, de a fi o persoană și nu un lucru. . . . haide, haide, cine a încurcat bobinele, asta nu se întîmplă niciodată, "a woman is a sometime thing".
Era miezul nopții, clopotele bătură, era Paștele, era Sfîrșitul. Dar nu muri. Nu încă.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!