Ziua plaja era pentru doamnele grase și despuiate, pentru cîinii mopși, pentru domnii tacticoși care citeau Universul,umbrele de plajă și șezlonguri. . . Noaptea însă, plaja căpăta o viață aparte. De după amiază,șiruri șiruri camioanele își făceau loc pe Croazetă,fiecare camion cu treizeci de oameni sau cinci cai,opreau în șiruri lungi,lîngă plajă,oamenii sau caii coborau în pas alergător,grănicierii luau loc vilegiaturiștilor și plaja nudă devenea un loc primejdios, cu cazemate cu guri de foc ascunse sub umbrele,tranșee de legătură,piese de 75,88 și chiar de 104 după restaurantul de pe Peninsulă, baterii de artilerie și un punct de comandă operațional la bufetul Rădașca.
Punctul de comandă de lux, unde se afla acum toată floarea cea vestită a armatei și statului era terasa restaurantului Orizont.
Crucișătorul bolșevic capturat Tamara se legăna singur și trist așteptînd puhoiul de foc demonstrativ . Era un vas urît,poate că era un crucișător de carton, aidoma satelor lui Potiomkin,fără eleganță, cu botul turtit, cu tunul acela indecent, ca o puță. . . . Era sortit pierii, pentru ca să vadă domnii din Capitală că, dacă cumva bolșevicii vor avea curajul să vină în marea noastră ce-i așteaptă. Generalul Gheorghiță, șeful grănicierilor, un țăran prost dar foarte eficient-după opinia Leunuceană, se agita dînd ultimele ordine înainte de începerea aplicației.
-Þăranul ăsta prost vrea să ne epateze-scuipă Leunucă cu dispreț. Civilul din el se simțea prost împreună cu atîția militari . Cei din capitală erau supuși,se ridicaseră și mai ales se menținuseră datorită lui. Acest Gheorghiță-un self-made-man,ptiu. . . .
-Băi țărane,mai întîrziem mult?
Gheorghiță roșu și asudat răspunse cu obidă:
-Nu,să trăiți!. Aplicația asta îi mînca ficații . Trebuia să le arate domnilor din capitale că nu stă degeaba,că orice încercare a periculoșilor bolșevici de a debarca va fi respinsă cu o mînă de fier. De aceea, biata Tamara trebuia să primească lovitura tuturor tunurilor camuflate pe plajă,în așteptarea unei debarcări ce,dacă așa cum aprecia Gheorghiță bolșevicii aveau ceva glagorie în cap,nu va veni niciodată. Nu erau ei proști să vină pe plajă, contingente întregi scăpaseră de front așteptîndu-i aici,ce să caute,să stea la ei în Siberia. . . .
Se lăsa înserarea și odată cu ea frigul. Își găsise un scaun de pai,în spatele lui Leunucă și se uita la Emma Lia. Era pe drept cuvînt o moartă vie, un zombi. Dacă ar fi cunoscut consecințele acțiunii lui. . . . nu,oricum, Pontiakowski trebuia să plătească.
Era fragilă și vulnerabilă ,în rochia aceea,fără umeri, o rochie de fetiță. . . . ar fi vrut să-i spună ceva bun. . . . s-o ia în brațe,să fugă cu ea. . . . devenise mult, mult mai curajos de cînd descoperise că nu-i păsa de Leunucă,nu-i păsa de Minister. . . trăia numai pentru Emma Lia și pentru sine. . . dar Emma Lia, așa cum am mai spus era moartă pentru toată lumea. . . saluturi seci, schimbate în grabă, tăceri prelungite,scuturatul capului ei ca de niște insecte deranjante, tot restul lumii era piatră. . . piatră și insecte,care vroiau să i se urce în păr,în cap. . . . s-o sîcîie.
Privi în jur,căutîndu-l pe tatăl Crudeliei.
Așa adunați, pe terasa Orizontului,doamne,domnițe și domni păreau ce avea mai bun poporul, o colecție din mîndra și trufașa țară,cu tot ce-avea ea mai bun. . . . doamne frumoase,militari,tehnicieni. . . . toți priveau disprețuitori în zare,acolo unde Tamara cea cu două coșuri se legăna tristă,știind că-și trăia ultimele clipe. Þoți erau nerăbdători s-o vadă zdrobită,sfărmată,în flăcări,cu coșurile căzute, cu puntea fărîme,cu tunurile un morman de fier vechi. . . o minunată demonstrație a mîndrei noastre armate, o demonstrație de siguranță și de victorie, de încredere și soliditate, de faptul că niciodată,nimeni,nicăieri. . . . să spună "fir-ai tu,vapor urît,într-o altă existență ne vei călca în picioare, ne vei închide în lagăre,vei aduce în locul nostru oameni mici,neînsemnați,care miros,vei dansa peste cadavrele naostre. . . acuma însă,mîndro, ia-o-n bot. . . "
-Egreta,răspunde. . . gata. . . . Păunița. . . gata. . . . . . Roșiorule,ce faci ? . . . gata
Generalul Hașdeu își privea pentru prima oară fiica. Regăsea pe fața ei aceeași hotărîre, aceeași îndîrjire . . . unde fusese toți anii aceștia ? Aceasta era fiica lui, carnea lui. . . ? Nu semăna deloc cu ceea ce-și dorise, ce așteptase, ce se amăgise că are treizeci de ani. . . Era palidă,slăbită. . . . de ce oare ? Trebuia neapărat s-o întrebe pe Claudia, ele două erau prietene. Sigur că Claudia știa. . . fetele acestea erau un mister în afara patului și a bucătăriei. . . și băiatul acela care se gudurase ca un cîine. . . o fi fost oare bun pentru fata generalului Hașdeu ? Cu Gheorghiță fusese coleg cîndva, la una din multele școli militare pe care le făcuse. Un om simplu dar eficient. . . un paisan. . . . se întreba cît avea să mai dureze. . . .
Soarele apunea, salutîndu-i cu ultimele raze. . . noapte bună, soare. . . . să trăiți,domnilor comandanți. . . . . . și atunci, de după soarele ce sta să apună,cruntă și înfricoșătoare,apăru de după orizont o umbră. Pe măsură ce soarele cobora se făcea tot mai simțită,parcă energizată cumva de soarele de la Apus. Era un marsuin,cu uniforma ruptă și zdrențuită, cu un braț atîrnat nefiresc,parcă întors ca la o păpușă stricată, cu părul nepieptănat, nebărbierit. . . la început crezu că e o reflectare de pe plajă dar pe măsură ce soarele se retrăgea umbra se apropia tot mai mult și mai mult iar el își dădu seama cu groază că era Poniatowski.
Așa cum se întîmplă adesea pe mare, soarele făcuse un splendid tunel de nori și raze în spatele umbrei, iar în tunelul acela, pentru domnii, doamnele și domnișoarele speriate de pe plajă se puteau vedea durerea, teama, foamea,înghețul,moartea. . .
-Emma Lia,iubita mea,unde ești ? Am venit, sunt flămînd și obosit, am venit numai pentru tine. . . se auzi peste mugetul valurilor.
Ea rămase o clipă împietrită, ca un copil care nu știe ce să creadă, ca un copil care simte o mare bucurie sau o mare dezamăgire și stă, o clipă, cu gura deschisă, să se pătrundă de aerul clipei. . . . se înroșise în obraji,respira mai repede,pieptul i se ridica și cobora accelerat. . . . apoi,dintr-o dată sări în picioare, coborî în fugă esplanada și o luă besmetică prin nisip,cu lacrimi în ochi, ca după o bucurie și tristețe prea mare. Fugea spre orizont,fugea spre Poniatowski,toată lumea rămase cu gura căscată atunci cînd văzu cele două siluete îmbrățișîndu-se pe fundalul crucișătorului Tamara,văzut în spate. . . și toți îl auziră pe Leunucă și strigară după el “Fooc!”.