Cea mai urata vreme e atunci cand ploua.Si acum se faceau doua zile de cand ploua fara oprire.Parca cerul suferea alaturi de ea.Desi obisnuia sa scrie cate i poezie in fiecare seara nu a mai reusit sa scrie nici macar un rand.Ochii ei tristi priveau pe fereascra la cerul sur si picaturile ce se prelingeau pe sticla si patrundeau pana la ea.Din cand in cand inchidea ochii si parea ca viseaza la o alta lume.Brusc se ridica ,isi trase ghetele in picioare si alerga pe scari apoi toata strada,acum aproape pustie,pana ajunse in vechiul port.Parea ca o chema ceva si totusi acolo nu era nimeni.Se opri la capatul digului,uda ,iar ochi-i inegurati prveau valurile ce se spargeau la picioarele ei.
In acest timp,desi nimeni nu ar fi crezut,el s-a intors si a cautat-o intai acasa.Pltonul era in cui ,semn ca plecase probabil doar intr-o bluza.Lumanarea ardea inca pe masa.O stinse si pleca in singurulloc in care ea mai avea obiceiul sa se plimbe de cand era mica si mergea cu mama ei sa-si astepte tatal ,marinar.De data asta ea asteptase destul timp.Lacrimile ii siroiau pe obraji amestecandu-se cu picaturile de ploaie.Nu parea nici furioasa,nici macar suparata.Chipul ei trist era de o liniste infioratoare.Dupa ceva timp i s-a parut ca vede ceva in apa involburata si talpile i s-au desprins de vechiul dig...
Nu avea de unde sa stie ca in spatele ei el venea alergand si a vazut-o pentru ultima data disparand intre valuri.In urma apa a adus esarfa ei albastra.El intinse mana dupa ea si regasi o atingere demult inradacinata in sufletul lui.
Esarfa sta si acum impaturita ca sa mai pastreze parfumul in buzunarul din dreptul inimii.Uneori i de pare ca de acolo izvoraste o caldura ce-i invaluie intreg trupul.
In portul acela nu a aparut nici un moramant dar el vine acolo in fiecare zi chiar daca ploua ori ninge si arunca un trandafir alb in valuri...