poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1767 .



Frumoasă e moartea pentru patrie!
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Eugen ]

2004-02-05  |     | 




Dacă cineva i-ar fi spus că iarna este așa de aproape...ura iarna, aluneca întotdeauna ca un tîmpit stîrnind rîsul batjocoritor al Emmei-Lia...o melodramă lungă, terminîndu-se totdeauna cu același frig pătrunzător în oase, cu aceași senzație de frică, de parcă ar fi avut picioare de sticlă....
Era poate toamna lui...dar dacă cineva i-ar fi spus lui K că zilele lui vor fi mereu la fel-că va fi mereu aceeași poveste, cu sculatul tîrziu și întîrziatul vizibil de la MPM, că, la un moment dat el, formalistul K, scorțosul și scrobitul K va ajunge așa...un chiulangiu, un veșnic întîrziat și că Napoleon îl va avea în vizor.... că va merge pe stradă de parcă ar fi băut...că nu se va putea concentra-într-un cuvînt că nu va mai rămîne nimic din acel exemplu, din acel K...dacă cineva i-ar fi spus lui K că va începe să-l plictisească orice, inclusiv Emma Lia, că și ea, acolo pînă și ea nu îi va mai spune nimic, așa cum putea ea să fie în cele mai bune momente, ca o fetiță, și nimic...nimic...simțea că trece gol, absolut gol printr-o lume pe care n-o înțelegea...o lume pentru care se scula dimineața, pentru care mergea în inspecții, pentru care primea măruntele văduve ale eroilor necunoscuți...femeile acelea inutile și imposibile care plîngeau ceva mort...și totul era mort pentru el, chiar și privirea aceea a Emmei Lia, privirea „Lilian Gish” care-l făcuse pînă acum să înfrunte viața, să încerce s-o călărească pe acea imposibilă viață...era rău, era foarte rău și descoperea în adîncul lui o răutate pe care nu și-o știa-descoperea îngrijorat o cruzime și un dispreț pentru viața omenească ce nu erau ale lui.... era poate legat de durerile din piept, din ce în ce mai dese, de sîngele scuipat...și „una matina, mi so svegliato.... ” s-ar putea să crape...ei și...nu îi mai era frică de moarte-de suferință da-văzuse murind multă lume, atît de multă lume...”morții ne înconjoară pe amîndoi, asta e, sîngele e totdeauna cea mai bună mîncare pentru timp, curgerea timpului are nevoie de sînge și cărnuri putrezite”-așa cum spunea Leunucă. Văzuse foarte mulți morți, începînd cu tatăl lui și terminînd cu vărul Emmei Lia-un copil teribil de frumos, cadet în corpul Lăncierilor Imperiali...șarjele împotriva pozițiilor rusești mai erau încă la modă în capul unor ofițeri din iubita noastră armată...”închipuiește-ți, avea să-i povestească Leunucă-închipuiește-ți că au făcut-o special pentru mine, eram o personalitate de prim rang în vizită pe front-și ca să mă impresioneze tîmpiții aceia i-au trimis pe copii direct în bătaia tunurilor de 88...i-am văzut cu ochii mei, zburați prin aer, cai și călăreți...erau nedumeriți, uimiți chiar și zburau prin aer, ca niște proști, dar atunci cînd recădeau erau numai hălci însîngerate.... nu cred că a durat mai mult de 25 de secunde și tîmpitul de colonel făcea spume că nici unul din ei nu reușise să ajungă nici măcar în apropierea unui tun...evident că l-am omorît cu mîinile mele-
armata aceasta e o rușine! „ dacă sacrificiul acelor copii ajunsese să-l impresioneze și pe Leunucă era clar că ceva era pe schimbate.... era poate toamna lui, iarna lui, și diadia Batiscaf îi spusese că arată cam „decolorat”, cam putred-părintele Batiscaf arăta întotdeauna ca scos Tunuri rusești în baterie din cutie, avea bănuielile lui legate de acest om, era sigur că nu e preot al Bisericii Naționale...cine i-ar fi pus numele de Batiscaf în loc de niște nume cuviioase cum ar fi Ioaasaf sau Avacum ? ...ar fi vrut să moară ușor, gîndindu-se la ea , la Emma Lia, așa cum o știa în cele mai bune și mai frumoase momente ale lor împreună-vărul Emmei Lia, Teodot fusese un copil, pur și simplu un copil, copilăros, cu farse de un gust îndoielnic, cu micile mirări, „Cum, iar v-ați certat cu Emma ? Ce ciudați sunt oamenii mari, se ceartă din orice...”. Îl luase o perioadă sub îndrumarea lui, trebuia să care documente între diversele cancelarii ale MPM, să pună ștampile, să hrănească mîțele, nimic important, puștiul vroia să trăiască, vroia pericol, adrenalină, îl hrăniseră cu cele mai proaste clișee...
„Doar armata te face bărbat! Doar armata va salva această țară! Doar armata e mai presus de orice!”, bannerele inventate de MPM și care erau peste tot în oraș, alături de desenul cu soldatul acela amenințător...
Îi ceruse să-i promită că o să facă orice, „dar absolut orice să-l convingi pe prostuțul de Teodot să nu se înroleze...mi-ajung atîția morți-mi-ajunge atîta grijă-Teodot nu e făcut pentru armată...” „nici mie nu-mi-e deosebit de dragă” se crezu el obligat să adauge;”haide, haide, toată lumea știe că mătăluță ești un învîrtit”, îi trînti Emma Lia ca să-i mai taie entuziasmul că îi cere ceva. Dar pînă și Emma Lia știa că era imposibil-așa cum imposibile erau filmele lui Audiard și trenurile banlieusarde în Gara Montparnasse.
Evident că a fost imposibil-băiatul nu și nu-îi făcea trasee, și prin clădire, să evite bese-n-cisme care de la birourile lor n-aveau altceva de făcut decît să-și povestească aventurile căcăcioase din „Primul război și din războiul de reînălțare și din al doilea război marin...”, nea Telefloc, fost furier la Corpul II de armată, actualmente scîrța-scîrța și domnul Telempoc, el era ceva mai subtil, doar lansa aluzii fine, îi plăcea să fie întrebat, sîcîit, „ia spuneți, domnule Telempoc, cum ați procedat cu brigada aceea de cazaci, atunci în 1915 ?”. Îi plăcea să fie rugat, îi plăcea să-și strecoare minciunile căci, la fel ca și Telefloc și Telempoc nu luptase decît foarte puțin...dar puștiului ar fi fost suficient să-i arăți și un deget, „nu-nțelegi măi prostule că nu-i nimic eroic să mori ca un dobitoc ?” se înfuriase K dar fără rost. ”Majoritatea mor ca niște tîmpiți, fără să înțeleagă nimic, între alcoolul cu care se îmbată înainte de a porni la atac și morfina de după, atunci cînd sunt tăiate picioare, mîini...mori și nu mai ești-nu e cine știe ce chestie, nu e cool” dar era inutil. Teodot arătase foarte bine în uniforma aceea de Lăncier Imperial, „e un animal frumos”, spuse el văzînd poza, „nu e nici un animal, e un om mort” i-o retezase Emma Lia care, curios, nu-i purta pică, știuse și ea, din clipa cînd îi văzuse privirea că puștiul era pierdut. Iar el nu era decît un profesoraș, un institutor slab, iubitor de Anatole France, servind în același timp două școli, școala minciunii, a adevărurilor escamotate, a patriotismului acela cu miros de moarte, a durerii și școala distrugerii...era un profesor al tuturor acestor morți vii, Teodot, Frăsînea, Calamar, toți acești copii pe care nu putea să-i potolească, să-i îndrume în altă parte decît spre moartea eroică-își adorau idolii, adorau toți îmbuibații aceia care vorbeau pe nas despre patrie și eroism păstrîndu-și locurile călduțe din parlament sau de la „Liga Acțiunii Naționale”.
”Acțiunea, și numai acțiunea face un adevărat bărbat-să rămînă în spatele frontului cei slabi, cei milogi, cei fără minte-floarea țării e pe front...și ultimii rămași cu arma în mînă, ultimii care nu au pierit în carnagiu vom fi noi-chiar dacă morți, chiar dacă îngropați sub cazemate, chiar dacă arși de focul aruncătoarelor de flăcări ne vom scula din brazdă ca unul la chemarea Comandantului Național...ultimele gărzi vom fi noi, ultimele gărzi vor cîștiga războiul”
Emma Lia își reținu foarte demn lacrimile la auzul veștii, era o doamnă, o doamnă nu...dar la naiba, și izbucni în hohote chiar în fața lui, fără nici o rușine, era un torent, îl plîngea pe Teodot, își plîngea plămînii, vorbea de el, nu putea să vorbească decît de el, și aducîndu-i aminte de toate momentele frumoase îi sfredelea mii de cuțite în carnea lui K, plîngea de i se rupea cămașa, plîngea așa cum n-o mai văzuse plîngînd niciodată...
„Oameni răi...”, „asta suntem oameni răi, părinți răi, soți răi, amanți răi, răi încă de mici, negrii în cerul gurii”, filozofase Leunucă atunci cînd îi dăduse vestea. ”Poate că răutatea mea m-a ținut în viață, m-a făcut să nu fiu omorît de proști din aceștia, de imbecili eminamente naționali, ca acest general care n-a găsit nimic mai bun de făcut decît să-și învețe Lăncierii imperiali pasul de paradă, evident, imperial, ce mîndrii erau ei, cu panașele acelea pe cap, cu lănciile fluturînd în soare, strălucind de-ți luau ochii, au frecat bieții copii toată noaptea înaintea paradei și treceau așa, inconștienți, stupizi, morți pentru patrie prin fața tribunei oficiale și toată moșimea aceea care-și ascunde curul la primul pîrțîit , ”oameni răi, foarte răi și răutatea aceasta nu e chiar negativă, vezi tu, tinere prieten, important e să scapi, să fii din ultimele batalioane, cum spune porcul de Spătuloiu, și ca să scapi, dacă nu ești ajutat de un noroc chior, ca anumiți prieteni ai noștrii.... ”
„Îl admir teribil pe șeful rus, are mai mult sînge decît toți ramoliții aceia care nu fac decît să ațîțe, care n-ar merge un minut pe front, bravii cretini naționali, patria,
virtutea, caca......ce păcat că nu e de partea noastră”
Îl cunoscuse prea puțin pe băiatul acela, pe Teodot, acum cîteva zile un puști proaspăt într-un birou de oameni stătuți, puțin cam gălăgios după părerea lui dar oricum simpatic, știa să se facă simpatic, era amabil cu toată lumea, săritor, făcea comisioane, se lăsa încălecat de toți, „parcă n-ar fi din familia ta”, îi spuse Emmei, „ce vrei să spui, eu nu sunt serviabilă ?” se rățoi ea, neînțelegînd nimic, ca de obicei, neînțelegînd mai ales că puștiul vrea să moară, dorește să moară idiot și eroic pentru patrie, a doua zi gata, în uniformă, fusese de ajuns să lipsească o zi și puștiul țuști la Comisariatul Militar, insigna de voluntar o lustruise cel mai frumos, „o să fiți mîndrii de mine”, îi asigurase la petrecerea de rămas-bun, „mulțumesc pentru tot”, îi spusese doar lui și-i strecurase în palmă cea mai de preț avere-un model la scară, din bronz, de Hispano-Suiza, era o zi frumoasă, cu soare, o zi de iulie, tocmai bună să pleci să mori....
„E o prostie, e o prostie imensă...” nu-l mai auzise niciodată pe Leunucă vorbind așa...”e o prostie enormă, dacă ăștia sunt comandanții noștrii trebuie să ieșim cu mîinile ridicate, trebuie să fluturăm steagul alb, să cerem imediat pace...oameni răi, avem nevoie de oameni răi, prieteni răi, oameni răi și helas, nu avem la dispoziție decît oameni proști...dar cine știe, poate, într-o zi-auzi, tu n-ai auzit nimic. ” se rățoise la K, singurul martor al gîndurilor sale. ” Și tu ești rău, te-am ghicit, de-asta te-am păstrat. ești singur și ești rău, zace în dumneata o răutate utilă scopurilor mele. Nu mă întrebi cum a fost ? Cum a murit acel băiat, pe care îl îndrăgeam pînă și eu, pentru că era pur, pentru că nu era în stare de nimic din tot ce face faima MPM-ului ? Vrei să știi cum a murit ? Îți face plăcere să auzi ?
Era o dimineață superbă, o dimineață rece, aburul îngheța la botul cailor dar era clar, foarte clar, un soare cu luciri albăstrui și noi în liziera pădurii, în foișor, cu binoclul, să urmărim atacul...credeam că au tancuri, credeam că idioții naibii au tancuri și o să trimeată cavaleria așa, să curețe...dar n-aveau nimic, nici măcar niște prăpădite de tanchete Renault, n-aveau absolut nimic, nu tu tancuri, nu artilerie, tancurile sunt pentru bolșevicii cei fricoși, noi avem inimă, nu-i așa, nu-i aveau decît pe băieții aceia, ideali, sublimi, eroici, așa cum o să-l auzi pe Linguroiu, care, nu-i așa, sunt consumabili..., caii nechezau, ardeau de nărăbdare, acolo, încă ascunși de pădure, și rușii naibii nu trăgeau, să fi oprit atacul, să se pună la adăpost.... nimic, era o tăcere de început de lume, ar fi putut foarte bine să fie o poziție părăsită și tembelul tembelilor s-a gîndit, că, nu-i așa, ar da bine în fața oaspetelui de la Minister, un mic spectacol...” „Ia, Iaa, Iaaaa.... așa făceau să-și îndemne caiii la atac, la galop, își înălțaseră lănciile acelea inutile și caii erau înebuniți, probabil că simțeau ce-i așteaptă, cum poate simți moartea un cal și n-o simtea coșgea generalul cu burdihan și jdemii de petlițe, stele și decorații...caii înțeleseseră pînă la urmă că n-au ce să facă și-atunci s-au unit, oameni și cai, era așa de frumos, așa de frumos cum stăteau aplecați pe crupa calului cu lănciile acelea lungi, parcă erau una cu ei, și pentru o clipă am crezut, am sperat...că rușii s-au retras și că în cel mai rău caz o să dea peste niște Ivani speriați care o să ridice mîinile imediat.... dar la naiba, atunci cînd e de murit se moare sănătos, au așteptat să iasă din pădure și au început să tragă în spate, era efectiv o ploaie de obuze, ceva incredibil și ei înaintau totuși, totuși înaintau, din ce în ce mai puțini...ultimii cred că au fost secerați la gura tunurilor.... ”
„Moartea e frumoasă, ca și diavolul încarnat în ea.... ”
„Moartea e tristă, la fel ca îngerul său...”


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!