A trecut aproape o saptamina de cind nu am mai pus mina pe stilou cu scopul declarat de a bate cimpii cu gratie...Prea multe lucruri lumesti, prea mult stres...si prea putin timp pentru gindurile mele...
S-a intimplat ceva extraordinar insa in aceste zile...pina acum aveam in fata blocului, "pensionari" ,doar un catel fara coada si cu o ureche blegita din cauza unor lupte pe viata si pe moarte cu "intrusii" care-i invadau "teritoriul"...plus vreo cinci -sase pisici...Insa "familia" s-a marit...Cineva cu sufletul chircit de uritenie a luat de linga mama lor cinci puiuti de catel, care nu pareau sa aiba mai mult de trei-patru saptamini...de-abia facusera ochi...si i-a abandonat , intr-o cutie mica-mica, de carton, la ghena de gunoi... Era o zi ploioasa, urita si gri cind i-am auzit scincind pentru prima data.
In gradinita din fata blocului, sub un tei urias , a aparut un adapost improvizat,pe care un bine-voitor l-a facut culcus pentru oropsitii pamintului. Acum, gilmele negre au mai prin curaj si s-au mai rotunjit... mai putin unul, care e mic si pricajit, aproape scheletic, si care, in mod cert, are probleme la trenul posterior, ca nu prea se poate tine pe piciorusele din spate. Vecinii mai milosi au inceput sa-si faca un obicei din a le duce de mincare... le mai duc si eu, asa cum ii duceam Puricosului sau lui Zdreanta, cum il striga citeva bunici simpatice din bloc pe vajnicul nostru catel de paza, poate din cauza urechiusei pleostite. Celui mai mic ii pastrez o portie separata, il iau mai departe de fratiorii lui si il hranesc departe de privirile celorlalti, ca la cit e de plapind, ar ramine flamind...Dar altceva voiam sa va povestesc...
Catelul care ne pazeste scara plin de elan are un suflet mare cit lumea intreaga...i-am dus :"portia" si el i-a lasat pe cei mici sa manince, desi era clar ca era lihint de foame.De cind au aparut "piticii" , el a cam fost uitat. Statea si se uita dind din ciotul lui flocos de coada, cum lipaie ghemotoacele ...n-a schitat un gest ca ar vrea sa ia si el o inghititura.Dupa ce puii au terminat si au plecat,s-a dus si el la tavita, sa vada daca mai e ceva ...si nu mai era nimic...
Am urcat si am cotrobait prin frigider sa vad ce i-as mai putea duce...povestea s-a repetat... i-a privit iar pe nesatiosii mititei, iar a privit tigaita..si apoi s-a uitat spre mine de parca mi-ar fi spus: "Ei sint mici, trebuie sa manince... eu indur, ca sint mare si pot sa rabd..."
De atunci ii duc de mincare seara, dupa ce se intuneca, cind cei mici dorm.Si, inainte de a inghiti pe nemestecate, la lumina chioara a blocului il vad cum ma priveste cu niste ochi negri si umezi care-mi fac sufletul bucati...
Asta e o intimplare adevarata, cu un catel vagabond care s-a pripasit la scara blocului si care ne pazeste mai abitir decit orice catel de rasa...
Ma intreb insa: un om flamind ar lasa sa manince cinci copii ai nimanui, cind lui, adultului , ii chiraie matele de foame? Ar rabda pentru cinci puiuti care nici macar nu-s ai lui?
Oamenii au devenit mai rai decit animalele... traim intr-o jungla pe care ne place s-o numin pompos "societate", in care, insa, legea celui mai puternic, legea pumnului si a banului sint totul.
Oamenii nu mai sint condusi de ratiune... bunul-simt e o notiune perimata. Cuvinte ca "politete" si "bune-maniere" sint, deja, anacronice...nu e nevoie sa fii politicos, daca ai portofelul burdusit si nici de bun-simt; un cont "sanatos" in banca il face pe presupusul reprezentant al lui "homo sapiens-sapiens" sa rigiie linistit intr-un restaurant sau sa injure birjareste , pomenind de toate organele aparatului genital masculin sau feminin (nu exista discriminari la acest capitol ! ) in plina strada...
Am vazut o scena: intr-o intersectie, un tinar sfrijit, imbracat ponosit, vindea ziare soferilor opriti la stop. O mina impodobita cu o bratara ostentativa , de aur, a luat un ziar... in fractiune de secunda, pentru ca semaforul se facuse verde,masina luxoasa si scumpa pe care acea mina o conducea, a demarat in tromba... A aruncat, insa, pe geam,din goana bolidului, o moneda de cinci mii de lei... contravaloarea fituicii...
Tinarul a alergat printre masinile in miscare si si-a cautat banutul... l-a ridicat, l-a sters de pantaloni si l-a privit...apoi l-am vazut cum a strins mica moneda stralucitoare in pumn... si parca a strins si inima mea alaturi de bucatica de metal...
In mod sigur, cel care conducea Jeep-ul cu pretentii n-a transpirat in viata lui... cel putin nu muncind...eventual printr-o sala de sport care e "cool" si la care taxa de membru e cam cit salariul pe vreo trei luni al tinarului care vinde ziare in intersectie, pe frig, ploaie sau canicula...
Realitatea e urita si oamenii s-au uritit si ei pe dinauntru... in goana dupa avere sau dupa coaja de piine zilnica...
Numai ca...dintre cei care aduna comori pe pamint, citi mai spun , din cind in cind,seara, la culcare:
"...Piinea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi..."
E doar o intrebare retorica...