În dimineața aceea, nimic nu părea să anunțe amintirea plină de și regrete ce avea să se abată asupra lui. Era o dimineață ca o întâmplare, iar soarele își făcea loc în cameră, printre panglicile geamului încremenit de frig. Un aer de viitoare nostalgie plutea greu deasupra locului, marcând prezentul pentru un viitor trecut.
Ea se ridică din pat și plecă agale spre baie precum un nor ce mângâie dealurile într-un sfârșit de toamnă. Nici măcar fumul de țigară și mirosul cafelei expreso nu stârnise vreo îndoială pentru eternul deja-vu, în care plecarea se repeta cu obstinență ca o revelație a durerii.
O visa și acum, dimineața. Iar somnul era forțat până la demență, pentru a nu pierde sfârșitul poveștii de dragoste pe care o trăia dincolo de ochii închiși. Îi cunoștea geometria trupului, iar ea i se dăruia cu patimă.
Nimic din toate acestea, acum. Venise clipa în care deja vu-ul să aibă loc. Intenționat sau nu, ea cochetă cu acest fenomen revelator.
Se îmbrăcă cu gesturi adânci, de parcă ar fi făcut-o pentru ultima oară. Îi privi lung chipul în care se regăsea ca într-o oglindă. Îi era mai drag ca niciodată dar, cu toate acestea, își înghiții lacrimile și plecă.
Într-un târziu, se trezi cu imaginea ei întipărită pe retină iar primul gest al lui a fost să o caute lângă el. Nu găsi decât mirosul ei pierdut printre așternuturi. Se ridică buimăcit de somn și începu să o caute prin casă pentru a continua iluzia visului în realitate. Nu o găsi nici în bucătărie. Găsi doar scrumul ultimei țigări risipit în scrumiera de porțelan ca cenușa unei temeri incinerate. Mai găsi ceașca de cafea goală...
****
Pereții albi mai păstrează și azi mirosul vechilor sentimente. El stă pierdut și inutil, privind zâmbetul ei de ocazie, imprimat pe hârtia fotografică - parte și ea din viitorul muzeu al amintirilor. Cu o față amară, citește mesajul scris cu ruj pe oglinda din baie: „a pleca înseamnă muri puțin”.
Doar el rămase să trăiască invalid de singurul lucru de care era în stare.