Omul-cel-trist

legenda s.f.


Nava trecu pe langa soare la distanta minima admisa de norme si se inscrise pe ultima sa portiune de drum, spre Pamant. Omul-cel –trist isi prinse chingile de corp pentru a mari viteza la maxim si isi pironi ochii ingandurati in aparatele bordului. Nu peste mult ateriza cuminte, fara nici o piedica, pe aerospatiul intermediar aflat la limita atmosferei si trecu in camerele de adaptare la starea de pe pamant. Lasa in grija celor de pe statie tot ce adusese de pe Sirius. El isi lua doar un mic aparat de pastrat vise pe care si-l lega de gat cu un lantisor subtire. Avea inregistrat visul sau de intoarcere acasa. Plecase in misiune cu mult timp in urma, cei care il asteptasera il cunosteau doar din programele pe termen lung pe care le studiasera in scoala.
Era ora 7 dimineata. La 8 se instala intr-o naveta care il cobori in sase minute pe pamant. De la baza aeriana lua un avion. Pana la 10, cand ajunse la destinatie, Omul-cel- trist privi pe geam la nori si la petele colorate de pe pamant. Din cand in cand pipaia aparatul de la gat, ca si cum se temea sa nu-l uite sau sa nu il piarda. Cobori si se instala apoi in minibusul care ocoli trupurile uriase ale avioanelor si se se incadra pe o autostrada. Dupa doua ore de tacere, soferul ii spuse ca poate cobori. Erau in rada unui port la ocean. Se indeparta si urca pe puntea unui vapor ce porni spre sud. Privi trist apele, cerul si soarele, doar pescarusi il incantau si parca privirea i se destindea vazandu-i. Pe la ora 14 se vedea bine uscatul si gurile unui fluviu, ca o dantela albastra.
Cobora intr-o salupa ce se indeparta apoi spre mal urcand fluviul spre continent. Ajunsera intr-un loc unde salupa se opri langa o barca lunga si subtirica, manuita de un om scund si tacut. Acesta trecu cu barca prin frunzisuri si poteci subtiri de apa pana mlastina se termina in pamant tare, impanzit cu iarba. Omul-cel-trist se lumina parca privind spre masina veche, parca recunoscand-o. Urca pe platforma din spate si facu semn soferului, ascuns sub o palarie indoita, sa plece. Masina ridica nori galbui de praf si Omul- cel –trist nu se mai satura sa privesca spre dealuri, parca vrand sa se inalte si sa vada dincolo de ele.
Masina se opri aproape de o coliba langa care o caruta cu caii inseuati era gata de plecare. Omul-cel-trist se aseza pe capra si privi cu placere cozile miscatoare ale cailor chinuiti de muste. Mersera asa pana ce caruta nu mai putu inainta pe drumurile rele si inguste. Langa un pom inalt erau asteptati de un om cu barba nerasa, ce tinea de capastru un asin. Salta sprinten calare pe spinarea animalului si o luara in sus pe povarnisuri abrupte. Omul-cel-trist radea rupand crengute din tufisurile uscate si lovind cu ele crupa muncita a bietului animal. Cand incepu sa se insereze se vazura primele case ale satului. Sari de pe asin, fugind spre sat, ocoli pe langa rauletul galagios, pe dupa gradinile vecinilor. Se opri la intrarea in strada si o privi fericit. Se indrepta spre o tufa de soc si rupse o tulpina, o curata de frunze cu exceptia ultimei, care era coada calului sau. Incaleca tantos peste tulpina, o lovi si porni la trap spre casa.
Casa lor era asezata pe un tapsan. Opri langa poarta , lega calul sau naravas de gard, dupa ce-l cuminti, si deschise poarta. Un val de fericire il stabatu ca o apa. Cand ajunse langa prispa se lasa in iarba moale sa zburde , pe urma auzi glasul mamei din casa.
- Fugi fata si vezi ce face cel mic, nu cumva ii e frig !
Sora sa , o fetita de sapte ani, veni si isi lua in brate fratiorul, ce scanci putin, si intra apoi inauntru.
- Da-l incoace la mama.
Omul-cel-trist incepu sa planga de fericire.
- Ce-i cu tine copile, tu adu sticla cu lapte, i-o fi foame.
Fetita, in varsta de sase ani, umplu cu stangacie sticla cu lapte de capra si-i potrivi tata de cauciuc intre gingii. Omul-cel-trist planse mai departe.
- Mama, uite ce jucarie frumoasa are prinsa de gat !
Mama lua in mana aparatul de pastrat vise si il privi speriata, nu stia de unde aparuse. Vazu ca cel mic privea cu interes jucaria, dand din mainile gingase. Lua o sfoara, o petrecu pe dupa lantisor si o lega de grinda, deasupra copilului. Omul-cel-trist radea pentru prima oara in viata. Dand cu manuta spre jucarie, o lovi si din acesta se ivi o lumina dulce si un cantec ca o adiere. Adormi.


Pe o ridicatura de pamant, unde parea ca fusesese candva ridicata o casa, doi ciobani se pregatesc sa se culce sub cerul liber. Se inserase bine, cand o luminita se aprinse langa ei si o muzica dulce, parca venita din zari ii sperie tare. Auzisera ei din batrani niste legende cu oameni ce traisera candva pe pamant, care au plecat spre stele. Uneori li se mai intorc sufletele si canta cantece de dor dupa lume.