poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2608 .



Șobolanii din catedrală
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dum_razvan ]

2004-01-12  |     | 



Astăzi încercase toată dimineața și ce îi mai rămăsese din după-amiază, după ce slujba de la ora doisprezece se încheiase, să îi găsească, să afle o modalitate prin care să îi oprească a mai pătrunde în zidurile groase de piatră ale catedralei. Dar, ca în nenumărate alte dăți, toate încercările sale au fost sortite eșecului, căci se părea că miile de șobolani ce trăiau și se înmulțeau fără a muri vreodată nu lăsau nici un indiciu asupra locului prin care ar fi pătruns în acei pereți. Se obișnuiseră deja cu acele banale capcane cu brânză proaspătă pe care el le întindea atât de minunțios seara înainte de a se retrage singur și părăsit în chilia sa umedă și răcoroasă, capcane pe care le găsea intacte, însă fără delicioasa momeală, atunci când soarele îi atingea pleoapele și el alerga plin de speranță trântind ușile portalului, traversând nava centrală și căzând în genunchi în absida rece cu lacrimi în ochii ce se ridicau de la capcanele goale către Hristosul ce spânzura neputincios pe cruce. În liniștea chiliei sale parcă le auzea miile de picioare murdare cum săpau în zidurile reci ale catedralei, sfârtecând pământul, și și-i imagina cum pătrundeau prin mici crăpături, înaintând spre altar, pregătindu-și colții însângerați pentru a săpa în carnea de lemn a idolului de pe cruce ce privea cu ochii larg deschiși spre potopul de incisivi albi și blană neagră ce înainta fără milă spre el. “Isus nu mai are liniște nici măcar în casa tatălui său” gândi el în timp ce privea la lumânarea ce își micșorase flacăra pe măsură ce noapte înainta. “O să curăț casa Domnului de toți acești șobolani, o să îi omor unul câte unl dacă va fi nevoie… Sau poate pe toți odată…” Adormea câteva ore mai târziu cu aceste gânduri, somnul fiindu-i mereu tulburat de sunetul dinților ce sfredeleau carnea până la os, îar când catedrala era desacrată șobolanii îi invadau patul încălzindu-i trupul până la incandescență, mirosul corpului său încins amestecându-se cu cel de seu ars al lumânării ce se stingea cu cincisprezece minute înainte de răsăritul soarelui, precizia sa fiindu-i aproape diabolică în fiecare anotimp.
În acea dimineață se trezi însă nesperat de odihnit după ce coșmarurile îi mâncaseră aproape tot somnul, în acea dimineață își permise luxul de a mai întârzia în pat o jumătate de oră admirând cerul senin și scăldându-și chipul în lumina caldă a soarelui. Nu mai alergă până la capcanele golite de momeala din ajun, nu mai îngenuchie în fața crucii plângând și rugându-se. În timpul slujbei gândurile despre rozătoarele ce se împuiau cu nerușinare în pereții acelei catedrale din acel colț de lume parcă uitat de Dumnezeu îi dădură pace, lăsându-l să-și îndrepte rugăcinile către Creator, fără a mai fi de această dată egoiste, fără a mai cere de această dată izbăvirea, iar la prânz înainte de masă se nai plimbă jumătate de oră mângâind pereții odată reci ce erau acum încălziți de soarele ce îmbrățișa tot peisajul cu o căldură aproape paternă.
Tabloul prânzului îi aducea aminte de popotele mizere și urât mirositoare pe care le lăsase în urma sa odată cu renunțarea la veștmintele militărești în care omorâse atâția oameni într-un război ce nu fusese niciodată al lui sau al lor, pentru a îmbrăca haina aceea de cânepă grea și aspră, închisă la culoare și pentru a se alătura unei armate mult mai numeroase, dar într-un fel malefică. Mesele erau unite între ele iar la capătul lor stătea episcopul, la dreapta lui câțiva preoți bătrâni ce așteptau de ani de zile rândul lor pe acel scaun episcopal dar renunțaseră demult la visele lor de mărire, iar la stânga lui într-un șir aproape nesfârșit stăteau călugării având capetele plecate, afundate în farfuriile cu tocană și brânză, la tot spectacolul privind din spatele unei uși întredeschise bucătarul căruia îi lipseau două degete de la mâna stângă din cauza unui accident pe care acesta îl numea divin, petrecut într-o nopate tăcută de mai din cauza degustării a prea mult vin sfințit, bucătar ce în fiecare zi își dădea silința să pregătească o mâncare gustoasă spre a îndestula și a satisface acele încăpătoare burți sfințite.
După ce festinul se sfârși, își îndreptă pașii spre scaunul episcopului ce parcă îl aștepta, privind gânditor în paharul cu vin pe care îl ținea ferm în mâna dreaptă în timp ce cu stânga își mângâia barba stufoasă și plină de povești. Își aduse aminte ușor de tânărul soldat ce îi călcase pragul în urmă cu șase ani, plin de noroi și cu mâinile însângerate ce provocase panică în rândurile preoțimii de față la gândul unei invazii a pământului sacru, soldat ce căuta adăpost pentru sufletul său atât de încercat în luptele ce se sfârșiseră în acea după-amiază însorită de mai. Era mândru că el fusese acela care îi oferise un acoperiș trainic și sigur deasupra capului și un castron de supă fierbinte acelui om ce luptase pentru o libertate la care renunța totuși atât de ușor pentru a se alătura nenumăratelor oștiri de credincioși. Îl luă de mână, sprijinindu-se pe brațul său încă puternic și ieșiră împreună din sala de mese în aerul curat al serii ce abia începuse și se anunța a fi foarte călduroasă.
“Părinte”, rosti cu un glas sugrumat de emoție și speranță în același timp. “șobolani au pătruns în casa Domnului și tare îmi este teamă că fiul Său este în pericol de a fi devorat chiar pe crucea pe care se odihnește.”
“Acum șase ani, când ai venit la mine, în această casă măreață, de pe frontul care îți răpise totul ți-am promis o minune. Peste două luni este Paștele. Ai răbdare până atunci fiul meu și o să se întâmple. Dumnezeul atotputernic o să-și îndrepte privirea și mărinimia asupra noastră, a tuturor”, incheie episcopul conversația ce se anunța a fi foarte lungă, plictisitoare și deloc potrivită după o astfel de masă îmbelșugată. Îi dădu drumu la mână și se îndreptă cu pași măsurați spre grădina plină cu flori unde își făcea siesta, întins într-un hamac în fiecare zi.
După o îndelungată așteptare, după după luni în care aproape surzise ascultând acel foșnet neîntrerupt din ziduri, după ce dinții albi sfâșiaseră în fiecare noapte câte un centimetru din carnea sa, aproape ajungându-i la inimă, a sosit și ziua mult așteptată. Pentru toți ceilalți a fost o zi obișnuită de Paști, cu eterna slujbă de dimineață, cu masa de post la ora doisprezece, cu rugăciunile continuate de fiecare în chilia sa până la căderea serii și de episcop în hamacul său, privind cerul ce se întuneca, soarele făcând loc lunii ce avea să fie martora învierii, dar ei nu știau de minunea pe care el avea să o vadă în acea noapte. Se strânseră toți odată cu venirea nopții și slujba începu, glasurile lor înălțându-se până la cerul senin și plin de stele. Spre miezul nopții toate fețele bisericești se strâseseră deja în catedrală, îngenunchind și închinându-se de nenumărate ori după cum le era obiceiul, numai el așteptă în prag până când îi văzu pe toți înăuntru, închise ușile și le zăvorî, după care urcă în clopotniță ascultând ruga colectivă ce răsuna din ce în ce mai puternic odată cu apropierea miezului nopții. După ce auzi rostit și ultimul “Amin” de glasul episcopului privi câteva clipe cerul înstelat pe care luna strălucea dureros, își aprinse torța și coborând pe acoperișul de lemn, îngenunche și îl aprinse apopiindu-și urechea cât mai mult de lemnul uscat care începuse să trosnească sub greutatea flăcărilor pentru a le auzi mai bine țipetele la vederea acoperișului în flăcări, țipete ce urcau spre el într-un crescendo divin.
“Ascultă-i cum urlă, scârnăviile. Þi-am curățat, Doamne, casa de șobolanii ce vroiau să-ți sfâșie fiul atârnat pe cruce.”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!