Tot hârșind printre zile
Mi-am vărsat inima
Și mi-am pătat până și ultimul vis
Înmugurit întru
Albastru.

Se împletea cu parfumul timpului ce a trecut printre noi,
Cu un dram de iubire celestă,
Cu toate anotimpurile pe care ți le-aș dărui, dacă mi-ar fi îngăduit,
Cu toate pădurile-ți aurite care-ți coboară peste gene
Și îngenunchează pe umăru-ți stâng,
Cu toate rădăcinile râurilor care mă curg,
Cu toti pașii tăi pe care mi-i doream să plutească și pe lacrimile ochiurilor
Întrebărilor mele învolburate.

Se întâmpla cam cu zece ani înainte să ne cunoaștem când m-am întrebat: câte, oare, ți-aș putea ierta?
Și te iertam și te iertam și iarăși te iertam și încă o dată și încă o dată, de-atîtea ori...
Doar că, tu nu-mi greșiseși cu nimic, niciodată, fiindcă nici măcar nu ne întâlnisem.
După...Hmm...Niciodată nu mi-ai geșit într-atât încât să-ți foloseacă toate iertările mele...

Ar trebui poate să mă rușinez, să mi se urce tot sângele în obraji, sau, poate, ar trebui să-mi tâșnească pe nas la primul strănut, de jigărit ce sunt.

Visele mele erau împletite cu adevăr și minciună: că ne tăvăleam prin iarba dragostei, când tu nici măcar nu erai; că te voi ierta, când tu nici măcar nu-mi greșiseși; cu minciuna că te voi iubi într-atât încât n-am să-ți greșesc, dar te-am pedepsit, ba chiar te-am și iertat pe când, încă, nici nu ne cunoscusem.

Știi, ceva cred că nu e în regulă: mi-aduc aminte cine am fost ieri, văd că am unele mișcări la fel cu tata, cu frate-meu, cred că știu ce ar trebui să citesc sau să fac pentru ca mâine să fiu mai bun, dar nu-mi amintesc cine am fost acum o viață...Și nu știu nici câte vieți am mai trăit...

Cred că zilele ne sunt rânduite și poverile ne sunt rânduite, râuri-râuri, doară-doară ne-om îndrepta... Și n-avem decât să ne plimbăm pe cărările schimonosite, pentru că nu suntem cum ar trebui să fim. Poate de aceea ducem cu noi doar o anumită memorie, iar pe o alta trebuie să o ștergem mereu, să ne lepădăm de ea.
Știu! Cred că știu ce vrei să-mi spui: că, cine poate spune ce-i bine și ce-i rău? Că-n definitiv este o conveniență și că putem schimba oricând conveniența.
Ei bine, grație ție, am aflat că nu poți aplica peste tot logica. Îți dai seama ce dezastru e să-i spui unui matematician că unul plus doi nu mai fac trei?

Dă-mi mâna să-ți citesc în palmă!
Am glumit, nu știu ghicii, deși mi-ar fi plăcut să le arăt celor din juru-mi că oracolul doar mie mi-a șoptit viitorul, ce-mi pare că șuieră prin scoicile de pe fundul minții lui Eustachio, cu trompele legate să nu mai nască vreun viitor anticipat. Sau, cine știe, poate, până tu vei citi rândurile acestea se va fi născut vreunul...

O clipă, doar, am crezut că mi-am înțeles trufia, până când mi-am afișat-o din nou, citind, chipurile, în fumuri de țigară. Decât că, demult nu mai fumez, dar sigur, mi-am mai păstrat ceva fumuri, să-mi încălzească iernile tâmplelor, să-mi amintească de tropotele cailor de foc pe care le-aș lega cu o ferigă sau un asparagus să ți le dăruiesc în buchet.

Târziu, chiar foarte târziu, am aflat că, doar atunci când te îndoiești de tine, doar atunci ai șanse, cu adevărat, să te îndrepți... Și, din păcate, Doamne, doar eu știu cât de puțin mă îndoiesc de mine și cât de mult mă îndoiesc de toți ceilalți!

Mă întreb astăzi ce "meserie" ciudată au și preoții, care trebuie să-i spovedească aprioric pe toți, să-i ierte, dar să nu le spună niciodată că ei, păcătoșii, n-au greșit, că pur și simplu li se pare, doar, că au greșit.

Servești o portocală? Poftim, ia dacă-ți place și-un grepfrut, să nu te prindă gripa!