Indreptandu-ma, intr-o seara, spre casa, dintr-odata ma aud strigat:
- Hei, ochelaristule, fa-te-ncoace ca am mare nevoie de tine!
M-am uitat nedumerit in dreapta si in stanga dar n-am vazut pe nimeni. Am aruncat o privire si-n spatele meu, crezand ca de acolo vine zgomotul, dar n-am zarit nimic. "Poate mi s-a parut" mi-am zis in timp ce-mi continuam drumul. Nu fac decat doi pasi, ca iar aud:
-Ochelaristule, hai odata ca n-am timp de pierdut si trebuie numaidecat sa ma ajuti!.
Ma uit din nou atent in jurul meu si nevazand pe nimeni strig, mai mult din instinct:
-Unde esti ca nicaieri nu te zaresc...?
-Aici, deasupra ta! aud de undeva de aproape. Ridic capul si vad un inger imens ce avea o aripa prinsa intr-o usa, existenta pe cer, mare cat roata carului. Ajuta-ma sa cobor pe pamant, c-am intepenit aici! ma roaga ingerul, pe jumatate furios din cauza ca oscila de colo-colo.
-Dar cum s-ajung la tine? Scara n-am, iar pasare nu sunt ca sa pot zbura in vazduh...
-Intinde-ti bratele si lasa-te in voia vantului. El te va aduce la mine. Dar grabeste-te. Nu mai zabovi!
Am facut precum mi-a zis ingerul si intr-adevar zburam, ajutat de vant. Odata ajuns langa inger acesta mi-a intins aripa intacta ca sa ma tin de ea.
-Ce sa fac acum? il intrebam nedumerit.
-Bate la aceasta usa si roaga-i sa deschida putin, cat sa- mi trag aripa captiva si sa pot ajunge pe pamant.
Si am batut. Mai intai incet si timid, apoi tot mai energic, dar degeaba. Parca tot cerul era invaluit intr-o tacere misterioasa si de neinteles. Ma uit la inger si-i spun naiv: Poate nu-s acasa!
Ingerul, uluit de ceea ce a auzit face ochii mari si apoi izbucneste.-Cum naiba, DOAMNE iarta-ma, sa nu fie nimeni acasa, ca doar e poarta raiului. Si aici tot timpul e cineva prezent...
-Atunci de ce nu deschide nimeni? intreb eu contrariat.
-Ca sa ma pedepseasca si mai mult! raspunse nervos ingerul.
-Dar ce-ai facut de te-au izgonit din rai? Nu-ti era bine aici?
Apropiindu-se de urechea mea, mi-a soptit, oarecum rusinat. Am... am mancat un mar. Era atat de frumos incat mi s-a facut pofta cand l-am vazut...
A fost randul meu sa raman uluit de cele auzite.
-Cum? Ti s-au intamplat toate astea de la un mar? Si-apoi n-am auzit niciodata ca ingerii sa manance...
-Uite ca auzi acum! ma intrerupe ingerul, zambindu-mi vinovat. Marul pe care l-am mancat era marul pe care Dumnezeu il tinuse pentru voi,oamenii, odata ce ati fi ajuns aici. Si vazand ce-am facut s-a maniat foarte tare pe mine si m-a dat afara, trimitandu-ma pe pamant ca sa invat de la voi cum sa ma comport. Din pacate n-am apucat sa va cunosc. A inchis prea repede usa incat mi-a prins aripa si ... iata-ma-s suspendat intre doua lumi.
-Si cat timp trebuie sa stai printre muritori?
-Pana cand voi invata de la voi, oamenii, codul manierelor elegante si cand voi gasi un mar aidoma cu cel din rai. Doar asa ma reprimeste inapoi.
-Vai!, il compatimesc eu, dar vei avea mult de stat pe pamant. Oamenii sunt rai si de maniere... ce sa mai spun? Unii se comporta ca niste barbari, ca niste primitivi. Iti va fi greu sa traiesti printre ei. Si apoi mai este si problema cu marul. Unde vei gasi tu asa ceva?
-Cum unde? veni prompt raspunsul, intr-o inima curata de copil. Si ma priveste lung in ochi. Vazand ca nu inteleg nimic , mi-a explicat : Orice copil are in el un petec de rai. Acolo in paradisul lui launtric exista o livada minunata de pomi fructiferi unde cresc cele mai dulci si mai frumoase fructe. Chiar si marul divin, tot acolo, in inima lui pura, salasluieste. Bineinteles ca numai printr-un ochi special de inger sau de mare sfant il poti vedea. Ei bine, eu trebuie sa ma intalnesc cu un copil si sa-i cer un mar obisnuit. El imi va aduce unul si mi-l va da cu toata generozitatea si candoarea specifica lui. Acel mar, trecand din manuta lui in mana mea se transforma, pe nesimtite, intr-un mar divin, cu care ma prezint la Creator, si sunt reprimit inapoi. Eu avand pe urma datoria sa pazesc sufletul acelui copil adica sa devin ingerul lui pazitor. Intelegi acum?
-Da si nu! Pana una alta, trebuie sa ajungi pe pamant, nu? Asa ca n-am altceva de facut, daca tot sunt aici, decat sa te ajut. Si bat energic in usa din fata mea. In sfarsit, cand ingerul era amortit si eu epuizat, aud un zgomot si usa se intredeschide, suficient ca aripa prizoniera sa poata fi eliberata. Aud o voce blajina si totodata nedumerita.
-Ce vrei omule, ce cauti aici?
N-apuc sa raspund ca ma vad luat pe sus, in aer, si coborat pe pamant. Jos, ingerul ma imbratiseaza fericit.
-Multumesc,ochelaristule, de ajutor! Daca nu erai tu ramaneam suspendat asa pana cand i se facea cuiva mila de mine. Si arata cu degetul in sus ca sa inteleg ca cel caruia trebuia sa-i fie mila de el era insusi Dumnezeu. Apoi a continuat: Ma duc sa caut marul despre care ti-am vorbit. Iar tie, pentru ca m-ai ajutat iti voi darui o pana din aripile mele. Cu aceasta pana vei putea sa zbori ori de cate ori vei dori. Numai sa ti-o apropii de inima.
-Inainte de a ne desparti, cum voi sti ca ai ajuns teafar inapoi, in rai?
-Iti voi trimite pana promisa prin prietenul meu, vantul. Acum te las. Ramai cu bine, ochelaristule si multumesc mult pentru tot. Si a zburat in cautarea marului salvator existent doar in puritatea inimii unui copil.
N-a trebuit sa astept mult pana promisa,ca vantul mi-a adus-o intr-o seara cand stelele erau albastre, semn ca ingerul s-a intors cu bine in rai. Odata apropiata pana de inima ea mi s-a lipit definitiv de suflet, si de atunci ori de cate ori simt nevoia sa zbor imi intind doar bratele.
De inger nu mai stiu nimic. Dar sunt convins ca nu m-a uitat,si, de acolo, de sus, imi vegheaza zborul.