Am răsucit comutatorul și lumina, ca o torță înfundată în orbite, mi-a ars privirea. „Când o să vină soarele, mi-au spus părinții mei, vei trece peste acest șoc imposibil, pe care și noi îl traim, de mult”.
De mult timp stăteam pe la geamuri așteptând, la fiecare casă, ca într-un joc de vitralii, umbre subțiri și din ce în ce mai palide așteptau și ele, iar cei câțiva Călători, ale căror cadavre înțepeniseră în colțul străzii, căpătau, din ce în ce mai mult, aspectul unor moluște cu mii de ochi, scrutând bănuitor cerneala neagră a cerului. Semnalul tânguitor și speriat al câte unei Salvări (atât de inutile încât mulți nu mai știau cum se cheamă aceste mașini albe, împovărate de marile cruci roșii), ca țipătul unui liliac în peșteră, încremenea mișcarea unduitoare a celor din Casele Luminate, adăugând așteptării lor centimetrii de monumentalitate. În liniște, ploaia, cu piramida ei de metronomuri fluide, alcătuia o nouă simfonie, a unei noi zile, iar câte unui bătrân, zguduit de aduceri aminte, i se destindeau trăsăturile feței și râdea rar, puțin forțat, în timp ce în jurul său plutea o admirație puțin evidentă, dar profundă, îmbinată cu teamă și neputință, ceilalți descoperind în râsul său o taină demult uitată, de nedescifrat acum. Pe la amiază mișcarea de la ferestre se întețea, fiecare căutând să fie primul descoperitor al razelor solare, pe care mulți și le imaginau, ca în vechile cărți colorate, sub forma unor sulițe de foc, de a căror materialitate erau siguri. După o nouă dezamăgire tristețea avea un punct culminant și atunci vedeam lacrimi scurgându-se din ochii mamei, ca o prelungire a ploii de afară. Plânsul devenea un act reflex, o imitație a naturii, integare progresivă în universul mocirlos. Hieratic și grav, ca un sfânt bizantin, tata îmi povestea în fiecare seară despre răsăritul și apusul soarelui, despre curcubeu, despre strălucita epocă a castelelor de nisip și șoaptele lui, ca un abur cald, îmi mângâiau trupul, dând o justificare necesară Așteptării. Povestea despre cei incapabili să mai aștepte, cei ale căror urlete izbucneau în noapte, atinși de o molimă dăunătoare pentru prietenii din jur care, conform legilor, erau obligați să-i transforme în Călători. Ploaia, departe de inocentul picur de apă al Inchiziției, supraveghea ieșirea și plimbarea lor fericită, eliberatoare, pe aleile umede și pline de spărturi, trecându-le fizicul prin mai multe ipostaze, din ce în ce mai degradante, până când adormeau pentru totdeauna, cu ceea ce se mai putea numi față îndreptată spre cer, într-o revenire liniștită și ciudată a Așteptării. Câte unul din acești condamnați se apropia de geamul nostru râzând din tot chipul său plin, parcă, de orbite, înfiorător în inconștiența lui, aducător de nenorociri pe care privirile noastre impasibile reușeau să-l alunge și să-i stingă râsul și tendința de apropiere.
De aproape o lună, stoluri mari de păsări se rotesc deasupra caselor și tot mai multe cad, odată cu ploaia, acoperind pavajul, dând străzii înfățișare de zbor frânt. Þipetele albatroșilor se sparg de ziduri și ecoul lor ne acoperă timpanele ca o magmă incandescentă.
M-am trezit brusc și toată noaptea au răsunat urletele disperate ale viitorilor Călători. Spre dimineață un urlet comun se răsucea în vibrații din ce în ce mai puternice, chemând rugător dar și imperativ. Ușa casei noastre, zăvorâtă de la plecarea bunicului, este acum deschisă larg și stropi de ploaie, acidă, se scurg pe covorul de la intrare. Lângă mine, la geam, nu mai este nimeni. Un hohot nebun mă cuprinde privind hora demențială a miilor de Călători de afară care râd, se îmbrățișează, se sărută, sfidând ploaia, legile speranței și izolării, păsările ce cad mereu, desfigurarea, moartea, Marea Așteptare.

Decembrie 1989