Lumanarea arde, miroase a mare. Vuietul Ei se aude in fumul rebel, vinetiu, ce luneca stingher spre uitarea din urma.
Vecinul de jos isi potrivi ceasul, cu gesturi uscate de atatea spaime: privi in dosul usii: mda, era acolo... acel unic, singur, martor al trecerii sale prin lume: golul, nimicul, uitarea.
Devenise brusc preocupat de starea generala a planetei. Asa de parca i-ar pasa cuiva de ce ar spune el, vreodata.
Mirosul de alge patrundea din "noaptea" de alaturi, agresandu-i porii obositi de atatea senzatii.
In larg, simtea, fusese furtuna. Pescarusii veneau catre oras, aducand in zborul lor salbatic strigatele unui naufragiu.
Taraitul scurt-isteric al telefonului il trezi din curioasa visare. Privi ceasul de perete, controlandu-l mecanic pe cel de la mana. Stransoarea timpului il ardea, paralizandu-i fiinta. Se hotara, infrigurat sa raspunda:
- Alo! Alo! Vocea-i suna metalic, nepotrivita in noapte.
Tonul ocupat ii cupla mintea la o stare de urgenta, o alerta aproape mecanica, de gradul 0, ii zgudui trupul.
Gandurile i se dilatara diform in spatii translucide de soapte.
Isi aminti, mai avea putin pana la "marea trecere". Asa o numeau toti: trecere... descompunere… entropie, sfarsit... moarte, neant, Dumnezeu. Ecranul inrosit al televizorului transmitea rutinant aceleasi stiri, de dimineata.
Pe unii, panica ii facu sa-si piarda mintile. Altii radeau zgomotos, aratandu-si gingiile hulpave, obosite de atata mestecat in gol... in gol de fiinta. Plescaitul ciudat al inimii lor uitate avea ceva impudic, grotesc.
Nisipul uscat, sticlos de la marginea falezei purta mandru, castelul facut de cei doi copii ai sai.
Verdele crud, tulburat al marii ii invada privirea. Soarele aproape innegrit de eclipsa, isi mustra razele ce parca nu mai voiau sa-l reprezinte.
Lumina avea conturul noptii.
Cei doi batranei, vanzatori de ziare (cotidian imponderabil inscris in litera moarta a timpului) se tineau de mana, linistiti, impacatii, facandu-si cruce, priveau zambind, cerul...
Luna senzual imbratisand soarele, il provoca subtil la nefiinta.
Un vant usor, dar plin de vigoare, ridica ultimele ramasite ale civilizatiei: o reclama, o tigara "stinsa -nainte" de vreme (moarta in adolescenta, nu apucase sa dea lumii, taria intreaga a corpului ei de nicotina).
"Omenirea se luptase din greu cu acest flagel" isi spuse vecinul de jos aprinzand circumspect si rusinat inca o iluzie.
Spuma alba a zilei, inunda cartea lui Boris Vian, ce o tinea asa ca o Biblie, pe masuta.
Zgomotul marii se auzea tot mai aproape, patrunzand in camera, in biblioteca, leganandu-i cosmic existenta. Era ora fluxului.
Crabi rapusi de oboseala, lipaiau metodic pe plaja rece. Se grabeau sa prinda ultimul val, ultimul bal, nici ei nu stiau bine ce, stiau doar ca trebuie sa se intoarca in mare... ii apartineau Ei.
Viata isi urma imperturbabil cursul, dezvelindu-si trupul ranit de atata moarte.