Aseară , târziu în noapte, m-am trezit, călătorind prin mine. Nu prea știu ce căutam... luminile se întretăiau în umbre...


Dacă reușești să privești în interiorul tau, de multe ori nu te recunoști, vezi mulți străini , te întrebi cine sunt... vezi curcubeul de culori înfășurat în cenușiu și negru ... și totuși sunt culori care te îmbracă în frumusețe . Verdele – înseamnă viață , reînviere, tinerețe și creștere. Din sânul pământului primăvara iși crește tainic cîte-un mugur din care curg boabele de rouă, scuturate de trecerea timpului, îmbrăcând o nouă haină: o frunză , o iarbă , un copac,o floare... Această culoare crează un mediu deosebit de plăcut, liniștitor, tainic - este culoarea bucuriei și a pasiunii. Verdele duce spre cunoașterea adâncă a lucrurilor și spre o tinerețe veșnică. Verzi sunt și ochii tăi în care viața-mi se oglindește.


Cenușii sunt durerile noastre, avem nevoie de ele , dar mai multă nevoie avem de viata, de libertate. Privirea ta trece prin mine, îmi lasă în urmă o lume pe care doar tu ți-o închipui , e-un vis , un joc... e doar o iluzie. M-ai înlocuit mereu, fară să-ți pară rău ... așa ca pe o haină ... Am încercat mereu o evadare din acest cenușiu anost și plictisitor, care m-a ținut într-un frig pătrunzător, mereu am avut senzația de tristețe și melancolie a acestor pete de culoare . Nu le pot da uitării chiar dacă sunt șterse, unele sunt bucurii în aducerile aminte. Suferința pare a fi o parte integrantă a vieții pe pământ. De ce crezi ca nu pot uita și totuși mi-aduc aminte de tine? E ura ? Aș vrea să-ți spun că te urăsc, însă n-o pot face pentru ca te afli printre amintirile mele. A ramas doar puțin cenușiu , sufletul meu te-a înconjurat de dragoste.


Ce culoare o fi având dragostea? E o culoare nedefinită, se amestecă cu verdele, cu griul... cu negrul pe alocuri. Să te uit ar însemna să-mi uit viața. Voi mai striga o dată din rasputeri: ,, te-am iubit’’ ! Pe alocuri negru - o zonă a misterelor , sunt de fapt mormintele unde sunt îngropate cuvintele care transcend și mă copleșesc cu muzica din poeziile tale , abisuri adâncite în hausul originar, iar într-unul stau toate lacrimile de fericire care nu vor sa moară, fiindca fără tine nici nu puteau să se nască flori fără spini. Fiecare lacrima s-a transformat într-o floare roșie, a bucuriei, iar ochii în tristețea lor au plăsmuit flori albe de crin. Zilele și nopțile transformate în petale sunt cioburile neîmplinirilor așternute la picioarele tale. La o margine sunt tăcerile mele arzând de răcoarea lacrimilor.


Cuvintele! Da , cuvintele sunt albastre, rătăcesc de multe ori fără țel, fără soartă, plecate pe tărâmuri de vis, undeva la marginea dorului , câteodată nemișcate, alteori dansând în fâlfâirea nopții la umbra gândului ca te voi simți aproape strabătând timpul împreună, dincolo de stele, sporind taina cea ascunsă. Albastre - cuvintele rătăcind în nemărginirea simbolului visări și creativiăți, ne trec prin inima și devin uneori violete strivindu-ne auzul atunci când în jurul nostru totul e imaculat de alb. Acest violet ar fi visul neîmplinit sau mirosul trandafirului lasat pe așternutul cald? E de fapt trecerea între vizibil și invizibil între ceea ce știm și neștiut . Mă liniștesc în abisul violetului, e perioada în care m-am pregătit de atâtea ori în maternitatea mea să devin mamă. De atâtea ori... și n-am făcut-o decât o singură dată. S-au scurs prin mine forța dintre albastru ceresc și ardoarea roșului transformat ( prefigurat ) în jertfă, dar nu pe un altar al sacrului ci în mocirla păcătosului meu trup.


Într-un colț descopăr o pată de maron, dezinteresul față de propriul trup, chiar dacă exprimă fertilitatea , apare ca un foc al infernului , devastator, o căldură venită din trup care mistuie ființa spirituală. Îndată ce intru aici mi se strecoară un fel de fior... nu, e doar frica. Din acest ungher nu mai reușesc să disting nici o culoare, e ceva care mă înstrăinează de mine, ... ceva ce mă duce în necunoscut... într-un con de întuneric... spre orizonturi incerte. Apar coloanele nesfîrșite descompuse de stele și dor - e speranța! Orbirea ochilor tăi va sângera neînțelegând nici atunci, dar nici acum că ai avut o iubire sinceră. Ce m-aș fi făcut fără speranță? E atât de frumosă ! Are claritatea cristalului, limpezimea apei și tot timpul sperând m-am apropiat de Dumnezeu... il abandonasem de multe ori inconștient.


Iar sufletele! Sufletele sunt albe, întruchipând puritatea , sfințenia și perfecțiunea - mireasma curcubeului. Iar omului îi este dat să se bucure , dar nu de albul ninsorii, ce-i cere și lui să ningă peste iubirile dorminde , ci de acest alb al umanului. Sufletul e sanctuarul speranței, al frumosului și-al vieții. De fapt ce este viața? Ceea ce vei decide tu să fie, chiar dacă roata vieții își urmează cursul, chiar dacă nu te cunoaște nimeni, te deprinzi să fii mulțumit cu starea în care te găsești!


Păstrează oare sufletul nostru ceva din natură? Da! Un colt de pământ, care are culoarea focului - mărturia fericirii, ține în el încătușată taina de care s-a împărtășit. S-ar putea ca un călător pribeag așezându-se să tresară de-un fior nedeslușit. S-ar putea să aibă acel zâmbet de fericire, care nu-i altceva decat ... îmbrățișarea noastră.