poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3435 .



Narcotica
proză [ ]
(fragment) - 2002

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [George Vasilievici ]

2003-09-17  |     | 



Ce a urmat îmi este aproape imposibil să povestesc. Situația s-a deteriorat treptat și totul a devenit de necontrolat. Nici o șansă să i te opui. Nici o șansă să-i reziști. Incoerență, furie presărată cu momente de frică și de râs isteric. Și apoi totul a explodat deodată. Am întins mâna. Clanța strălucea suspendată în aer. Nu am apucat însă s-o ating, cineva bătea de cealaltă parte rugându-mă să-i deschid. Am băgat mâna în buzunar și spre surprinderea mea am constatat că purtam cheia la mine, învelită într-o batistă de mătase portocalie cu inițialele tatălui meu brodate pe ea. Poate ar trebui să-l omor m-am gandit. Priveam prin forma feței mele de departe, de undeva din spate și totul se petrecea la celălalt capăt al tunelului unde mâna mea foarte lungă se încleșta pe clanța înțepenită în golul trist și sec al pustiului atmosferic străbătut doar de acea singură rugăminte rostită într-o limbă inumană din care nu eram în stare să recunosc nici măcar un sunet articulat. Bătăile în ușa transparentă se întețesc, venind de nicăieri, ca și cum cineva dintr-o altă lume nimerise din greșeală la porțile realității mele cerând găzduire peste noapte, într-un vis cu așternuturi curate, istovit, stors, sleit de puteri datorită prigoanei la care fusese supus într-un vis necurat. Mă învârt în jurul clanței. Îi dau târcoale. O studiez din toate unghiurile. În calea mea nu apare nici un obstacol. Nici o piedică. Nimic care să mă oprească. Uitându-mă la acestă clanță plutitoare, nedumerirea mea crește și o dată cu ea crește și tentația de a apăsa pe mâner. Aveam o singură dilemă, nu eram hotărât din ce parte s-o deschid. Nu înțelegeam pe unde se intră și pe unde se iese și mai ales nu aveam nici cea mai vagă idee cine va intra și cine va ieși. Peste toate acestea se prăbușise o liniște albastră de necontestat. Mă gândesc pentru un moment să înghit cheia. În același moment cedez însă tentației insuportabile și o introduc în broască. Unele uși există doar dacă sunt deschise. În fața mea stă o bătrână exilată din lumea celor vii. Cu un ochi se uita la mine si cu celălalt își mângâia obrazul străveziu și decolorat pe care dimineața nu își abandonase niciodată nici măcar o rază de lumină. O pocitanie de câine doarme la picioarele ei. Toată noaptea din lume cu întunericul ei cu tot mă privea drept în față. Bătrâna înaintează spre mine. Dinstanța dintre noi îmi rămâne singurul aliat. O traversează însă foarte repede cu crima în palma groasă și murdară. Din ochiul ce atârnă pe obraz, o lacrimă i se rostogolește pe bărbie și de acolo peste mine. Mă udă din cap până-n picioare. Frigul își adulmecă prada de la distanță. Mă ia prin surprindere. Ea râde și plânge în același timp, își întinde brațele spre mine, gata să mă strângă la piept ca pe un fiu regăsit. Se uită spre câine și câinele se uită la rândul său spre mine, cu aceeași privire, jumătate apus, jumătate răsărit. Culorile se amestecă cu sunetele, cu carnea, cu disperarea de neoprit, de necontrolat. În preajma ei toți devenim posibili criminali, îmi zic și vocea mea coboară spre mine din lumea aceea străină și rece ce se simte probabil în siguranță datorită acestui grănicer și a câinelui său de pază . Mă uit peste umărul bătrânei la cel din spatele ei. Mă uit peste umărul bătrânei la cel din fața ei. În același timp. Mă privesc pe mine privindu-mă pe mine. Eu, carne din carnea mea, sânge din sângele meu. Nu pot spune că că ceea ce văd este concludent, baba s-a interpus între mine și mine și nu vrea să se dea la o parte nici în ruptul capului. Acționăm amândoi în același timp cu mâinile spre gâtul înfășurat în eșarfă al babei. Cele patru mâini ale mele sfâșâie eșarfa și cuprind grumazul tare ca o piatră. Muschii se încordează până când nu mai am muschi. Arătarea îmi rânjește și rânjetul ei îmi contamineaza respirația în ambele direcții. Presiunea din plămâni îmi scade la zero. Nu am aer. Sunt gata să mă sufoc. Fața mi se congestioneaza și ochii sar din orbitele mele în ale bătrânei. Observ cu surprindere că de acolo se vede mai bine. Copacii parcului din apropiere au frunze albe ce cad în sus. Mâinile lucrează singure în jurul gâtului. Nimic din mine nu se împotrivește. Doar privirea. Cioburi de lumină îmi apar pe toată suprafața corpului, de sub piele. Lupta este îndârjită. Pe măsură ce strânsoarea celor patru mâini devine mai puternică, gâtul i se subțiază treptat. Vocea ei seamănă cu un gâjâit ce străbate miliarde de pisici identice. Inofensive. Femele cu dinții scurți, nealterați încă de gustul cărnii. Mă scufund în câmpia de blană neagră, eliminând straturile rând pe rând. Fără milă. Cineva ascunde ceva acolo. Și așa este. În mijlocul stratului de pisici, dau peste stratul de șoareci. Îmi șterg mâinile de sângele pisicilor pe blana albă și strălucitoare a rozătoarelor. Scormonesc mai departe cu tot ce am la îndemână. Cu unghiile, cu dinții mici și ascuțiți ca niște ace. Sap. Sap energic, curios și foarte harnic prin straturile de pene, de solzi, de frunze. Toate nuanțele de sânge mi se absorb prin piele. Îmi aleargă prin vene în ritmuri grotești, preistorice. Ochiul nu mi se mai satură privind. Mâna nu se mai satură scormonind. Sap până când în fața mea golul de deschide flămând, pregătit să mă înghită. Mă prăbușesc peste întuneric, peste ceea ce totuși speram că există. Cad prin sângele lor spre sângele meu. Ceva mă oprește, punându-mă într-un echilibru ireal pe care nu îl înțeleg. În jur totul e limpede, nici o formă nu se amestecă cu mine, nici o culoare nu îmi cucerește privirea, nici o mireasmă nu îmi ispitește nările, nici un sunet nu îmi spintecă auzul. Lacrima mi se jupoaie de pe corp, căzând și ea în gol, la fel de grea și de tristă ca mine. Mă pierd în fericirea prin care această tristețe se lasă trăită. Stau în gol. Stau deasupra mea, în mine, sub mine. Traiectoria se suprapune peste umbra sa. Mă răsucesc în aer ca o torpilă proiectată pentru a distruge luna, pentru a o pulveriza, pentru a oferi omului din mine un alt fel de întuneric, un întuneric mai personal , nedefinit și neguvernat de o identitate exterioară. Viteza este covârșitoare. Distanța este parcursă instantaneu anulându-mi miscarea. Stau la viteză maximă. Planeta insomniacă plutește spre mine cu lumina mereu aprinsă. Unele uși încep să existe doar atunci când se trântesc definitiv în urma mea. Este singurul gând ce-mi trece prin cap înaintea impactului. Înaintea dezintegrării genetice. Privirea mi se îmbibă în piele. În carne. În sânge. În fiecare moleculă. În fiecare atom. Parcurge genele dispersate, cercetându-le cu încăpățânarea unui arheolog al trupului preocupat să-i descopere istoria milenară. Mă prăbușesc cu zgomot din mine în mine. Din privirea mea în privirea mea genele se coagulează ca după o schemă cunoscută de miliarde de ani. În urmă, praful se ridică și prin el o zăresc pe ea, neschimbată, la fel de bătrână și inumană, cu gâtul prins în strânsoarea palmelor mele. Mă privește cu ochii mei din ce în ce mai stinși. Gâtul i se subțiază pierzându-și culoarea. Se topește încet. Lichidul mi se prelinge pe încheieturi, pe coate. Mâinile mi se unesc. Fuzionează din lateral spre centru. Capul mic și roșu al bătrânei mi se așează ușor în palma larg deschisă. Aș fi putut spune că semăna cu o perlă dar nu eram sigur.

........................................................................................................................................

Îmi ridic privirea spre cei doi oameni goi ce stau absenți în fața mea. Nici unul dintre ei nu seamănă cu mine. Mâinile lor s-au întrepătruns moleculă cu moleculă, unindu-se într-o singură palmă. Vor avea nevoie de o mănușă foarte mare, mi-am zis. Se întorc spre mine cu mâna întinsă. În palma lor strălucește o perlă roșie. Cu ea va trebui să prind un pește, după cum aflu imediat de la ei. Și tot de la ei aflu că nu am timp de pierdut. În jur totul e moale și se joacă cu mine. Cerul se confundă cu pământul, cu aerul, cu focul și cu apa. Frunzele albe comandă adunarea în jurul meu îmbrățișându-mă ca pe un amant întors de pe front.. Am luat perla și am înfășurat-o în batista portocalie. Apoi m-au invitat la dans. Deasupra noastră, pe fundul cerului, dacă ocoleai primul recif de nori, puteai zări lădița în care fusese ascunsă comoara. Am străbătut spațiul în pași de dans. Nu mi-am luat nici o clipă ochii de la orbitele alea seci în care toate imaginile se îmbinau perfect. Din acest amestec multidirecționat răsărea o noapte enormă. Foarte largă și circumspectă. Pericolul este iminent și mi se mulează pe chip. Comoara trebuie recuperată cu orice preț. Iau în calcul toate posibilitățile. Calculul este precis și nimic nu mă poate surprinde, nimic nu mă poate dezamăgi. Cei doi orbi mă apucă de braț cu mâna lor mare, ajutându-mă să traversez strada ce s-a topit ca o înghețată albă în bezna nopții albe.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!