“Nu inteleg! Cum de reusesti sa ramai neschimbata? Te cunosc de o gramada de ani, si totusi… esti la fel ca la inceput. Nu numai fizic, dar si psihic. Cred ca am dreptul la o explicatie…”
“Nu ma mai iubesti? Credeam ca-ti plac asa cum sunt! Credeam ca nu vrei sa ma schimb. N-ai zis tu ca vrei sa ramanem la fel pe vecie?”
“Dar nu ma refeream la asta. Cand am zis la fel ma refeream la relatia noastra, adica sa ne intelegem mereu asa bine, dar evoluam intr-un sens… ciudat.”
“Mie nu mi se pare.”
“Pentru ca nu privesti cu ochii unui om normal situatia. Cati ani ai?! Saptamana viitoare faci 71 si uita-te la tine… arati ca la 21, esti un copil. Viata asta chiar n-a insemnat nimic pentru tine? De ce nu te-ai schimbat? Nu te plictisesti sa fii mereu aceeasi?”
“Tanara? De ce? Tu te-ai plictisi?! Crede-ma, gandesc mai limpede ca oricand. Batranetea nu este o calitate… este o boala de care nu te vindeci. Nu exista leac. O poti prelungi… e adevarat, viata… ma refer, dar e inevitabila moartea.”
“Esti un paradox total. Cum reusesti? Daca m-ai iubit vreodata cat de putin… ai acum ocazia sa-mi dovedesti. Spune-mi care-i secretul? N-o sa mor linistit daca nu aflu.”
“Trebuie sa fii foarte sigur ca vrei asta si sa-mi juri ca nu va mai afla nimeni.”
“Iti jur pe ce vrei tu!”
“Bine… Pe viata ta.”
“S-a facut. Spune-mi acum. Simt ca tragi prea mult de timp.”
“… schimbarea e un cuvant care ma ingrozeste. Si nu doar cuvantul, ci sensul lui. Inainte de o anumita varsta, incepi sa te schimbi. Asta se poate intampla o data, de cateva ori, de mai multe ori in viata. Depinde. De ce… nu stiu. Dar simti ca incepi sa te schimbi. Ceva ce-ti placea foarte mult nu-ti mai place sau apare o noua mentalitate. Apoi totul merge de la sine, esti inlocuit fizic si psihic de o noua persoana, caci te schimbi din toate punctele de vedere, inclusiv fizic. Si schimbarea asta in sine e un lucru foarte dureros pentru unii oameni. Se da o lupta intre tine si o noua persoana, o lupta foarte dureroasa care se poate termina foarte urat. Oamenii se adapteaza, asta inseamna ca nu se mai impotrivesc. Se lasa cuceriti de acest bastard nou pentru ca apoi, dupa un timp sa uite ce au fost odata sau ceea ce au facut. Ramane doar o amintire neclara placuta sau… neplacuta. Si in mine s-au dat lupte, nenumarate lupte si foarte dureroase dar mie nu-mi place sa pierd sau sa ma las cotropita. Nu puteam sa castig cu totul sau sa pierd cu totul. Trebuia sa traim cumva intr-un fel de armonie. Daca le omoram, insemna sa ma omor pe mine. Asa ca le-am luat prizoniere. Le-am inchis in cel mai intunecat loc posibil, le-am tinut flamande, insetate si pericolul a trecut. Au fost prea slabite ca sa mai faca ceva. Noaptea ma duc la ele si le vad cum stau toate, gramada, mii si mii… plang si gem si ma roaga sa am mila, ma implora sa le dau drumul. Dar nu pot… nu vreau. Si proastele spera in continuare… ca poate cineva, candva, va castiga lupta si le va elibera. Dar eu ma hranesc cu ele, cu energia lor. Nimeni nu e mai puternic decat mine. Nu pot fi invinsa. Uite… lasa-ma sa-ti arat.”
Am scos un tubulet cu niste pastile rosii. I-am dat una si cand a fost momentul potrivit ne-am intalnit din nou, dar de data asta in cel mai intunecat loc posibil. Mergeam impreuna pe o carare marginita de candele… cate una pentru fiecare prizonier si dupa nu mult timp, am ajuns. Era un loc mare imprejmuit de cele mai groase gratii din lume. Era frig si umezeala, iar in intuneric se vedeau pe jos, ingramadite, mii de suflete. Numai ochii le straluceau; era un luciu fad si fara viata. De peste tot, se auzeau murmure si gemete de durere, nemaiavand putere sa tipe, ca un cor al unor muribunzi. Si daca te uitai mai bine la ele vedeai ca sunt slabe ca niste scheleti, osoase si trasaturile lor erau inumane. Nu aveau putere sa se ridice asa ca se tarau incet spre noi, scotand mainile prin gratii, rugandu-ne si implorandu-ne sa le ajutam.
“Asta e oribil.” a spus el, “Grotesc. Cum poti fi atat de rea? Esti un monstru.”
“Rea? Uite…”
O raza de lumina iesea in evidenta, si, cand s-au dat putin la o parte, puteai zari pe jos plangand incet si fara lacrimi trei femei frumoase dar amarate rau, slabe, murdare si fara viata prea multa in ele.
“Ti le prezint: Bunatatea, Mila si Speranta. Te poti duce la ele, daca vrei sa le ajuti. Nu trebuie decat sa te strecori printre gratii, oricum poti trece prin ele.”
L-am urmarit cu privirea cum s-a repezit insetat de o dorinta apriga de a le ajuta pe toate. S-a dus la ele s-a uitat in ochii lor dar si-a dat seama prea tarziu.
“Femeile astea nu pot fi ajutate!”
“Nu, sigur ca nu. Uita-te la ele. Sunt jalnice, demne de toata mila, patetice chiar. Dar nu sunt nici vii, nici moarte. Un fel de coma sufleteasca din care numai moartea te mai poate salva.”
“Lasa-ma sa plec si-ti promit ca nu voi spune nimanui.”
“Oricum nu te-ar crede nimeni. Te-am lasat sa privesti in sufletul meu. Ti-am daruit un loc in sufletul meu. Accepta-l si fii fericit ca nu ti-ai pierdut luciditatea inca. O sa te vizitez in fiecare seara sa-mi povestesti… cat de bine dormi si ce visezi cu toate gemetele astea in jur. Noapte buna… si vise placute!”