Nu mă auzi de-o veșnicie...Deși ți-am spus că vine toamna, deși așa lăsat în pragul iernii, nici nu mai știu ce vară ai avut... Doar depărtarea granițelor oarbe a mai rămas la margine de vis... și din apropierea care doarme, n-ai mai venit cu nici un dor în vis...Am vrut să-i scriu cu totul altceva, dar dincolo de-a mea singurătate, tot poezia în poarta vieții îmi bate... N-am să mă mai vindec de poezie... și uite, de toamana asta care deja a venit, n-o să pot termina nici tablourile începute...Ce fel de ecou am ajuns... un soi de întrebare fară de răspuns, un fel de liniște ce-n suflet țipă ca zborul ars și fară de aripă... Voi scrie măine poate, despre toamna asta...Și voi mai scrie cînd la munte am să ajung, despre culoarea unui alt amurg în care fără lacrimi am să plâng... Nu pot scrie ca toti oamenii, normal...adica spun ca vreau să scriu proză, gînduri...și vezi...nu mș mai duc pe la nici o sindrofie literară - de frică, frica de a nu mai auzi ca pe o insultă cuvăntul poetă...

Poetă?
mai de grabă cometă
mă simt
atunci cînd cu capul
mai sparg cate-un zid...

Toama e de vină...și nu este încă 15 august...o să fiu în munți atunci...mi-e dor de liniștea mea verde...