poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-05-14 | |
27 august 2001
M-am gândit, de-a lungul timpului ( și cine nu o face oare), la ceea ce reprezintă scopul existenței mele, și a omului în general. Trebuia să găsesc o noțiune reprezentativă, care să motiveze un lucru atât de important și de neînțeles la deplina valoare, respectiv nașterea unui om. Sigur, naturalistic vorbind, este vorba despre instinctul de perpetuare a speciei. Avansând însă pe o altă latură, și anume cea superioară a spiritualității omenești, a conștiinței de sine, m-am văzut nevoit să găsesc un altfel de posibil motiv, ridicat de data aceasta la înălțimea laturii de care pomeneam anterior. M-am întrebat, oare ce caută în permanență omul de-a lungul vieții sale? Ce îi determină pe unii să trăiască, să se agațe în anumite circumstanțe cu dinții de ultima fărâmă de viață dintr-înșii? Ce îi determină pe alții să se sinucidă? Am căutat așadar o noțiune, esențială, definitorie naturii umane, care s-ar găsi bine întipărită în personalitatea fiecăruia, în spiritul fiecăruia de luptător, de învins sau de învingător. O noțiune care trebuia să se găsească detașată de bine și rău, de frumos sau de urât (deoarece supraviețuirea și tendința de avansare pe treptele mai multor laturi – social, financiar, sufletesc – este aceeași, indiferent de considerente etice și estetice). Am cercetat atunci, în stările majore, extreme de care omul are parte. Agonie și extaz. Deprimare și fericire. Plăcere și durere. Moarte și naștere. Orgasm și letargie. Oboseală și vigoare. Lista poate continua. Argument: toate noțiunile amintite definesc, sau se referă la stări universal (și des) întâlnite la toți indivizii speciei umane. Toate acestea, per ansamblu, sau unele dintre ele chiar individual, pot determina în anumite condiții, dorința omului de a trăi cu orice preț sau de a se sinucide. În cazul în care aceste stări lipsesc, rămâne în cele mai întâlnite cazuri, speranța apariției acestora, și majoritatea oamenilor tind spre producerea acestora, și spre menținerea lor perpetuă de-a lungul existenței. O utopie, desigur, dar fiecare om își dorește să fie fericit pe deplin și pururi. Totul, așadar, se rezumă până la urmă la cuvântul fericire. Starea de fericire le include pe toate celelalte de natură pozitivă (plăcere, nașterea unui copil, vigoare, orgasm) iar celelalte (deprimare, durere, moarte, letargie, oboseală) pot fi foarte ușor înglobate în altă noțiune generală și foarte simplă: nefericire. Într-adevăr, se părea că făcusem o importantă descoperire. Spre fericire tindem – și tânjim – cu toții. Au apărut însă alte probleme. După cum spuneam anterior, trebuie să mă delimitez de etic și estetic. Să consider însă până la urmă fericirea ca pe un răspuns valabil. Cum aș putea să exclud pe aceasta din categoriile eticii? La prima vedere. Ar părea că fericirea nu poate fi încadrată decât în categoria binelui. Putem privi binele și răul ca pe două noțiuni fundamentale. Fericirea, la rândul ei, este tot o noțiune fundamentală. Deja se pare că m-am lamentat în prea multe aprecieri, care cer a fi dovedite. În cele ce urmează, voi încerca să aduc dovada celor afirmate prin prisma altor mari gânditori consacrați. Ce este deci fericirea? Este o utopie? Este o realitate cotidiană pentru unii? Poate ea reprezenta scopul existenței noastre? Aristotel considera: „Fericirea constă din înțelepciune și prudență; sănătatea și bogăția, chibzuit folosite, sporesc această fericire. Fericirea constă într-o ordonată și liberă activitate a facultăților noastre intelectuale. Fericirea e acțiunea condusă de rațiune, în mijlocul împrejurărilor prielnice ei”. Și mult mai clar vine în întâmpinarea celor avansate de mine Pascal. El afirmă: „Toți oamenii vor să fie fericiți. Acesta e motivul tuturor faptelor omului”. Așișderea, Voltaire: „Fericirea e limanul spre care tind toți oamenii”. Toți aceștia consideră fericirea ca pe un motiv al majorității acțiunilor oamenilor, ca pe un scop final al acesteia. Totul pare lămurit. Trăim, și cu toții vrem să fim fericiți. Spre aceasta tindem. Dacă o obținem sau nu, sau în ce formă și măsură ne bucurăm de ea, rămâne o chestiune individuală, legată de liberul arbitru. Dar totuși, vin și întreb, care este până la urmă scopul existenței umane? Bun, să fim fericiți, dar acesta este un deziderat, nicidecum un scop în sine, un adevăr fundamental care ne ghidează încă de la naștere. Există o fină linie de demarcație între un scop al unei existențe ca entitate spirituală, și un scop al existenței individului per ansamblu, înglobat într-o realitate de care este mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin legat, mai mult sau mai puțin influențat de aceasta. Pe scurt, ce m-a determinat să scriu acest studiu? Am spus la început că întrebările pe care mi le puneam își găsiseră un aparent răspuns. Fericirea este scopul existenței omului. Dacă este așa sau nu, voi dezbate în cele ce urmează. Mă gândeam însă deunăzi la oamenii ignoranți, la nebuni, la multe alte categorii de indivizi cu o conștiință inferioară celei spre care tindem cu toții. Mă gândeam la cei pentru care evoluția nu are nici un sens, nici un rost, la cei care nu își dau seama de importanța cunoașterii (de sine, sau în genere), care nu își dau seama de lupta pentru accederea la niveluri superioare ale gândirii și raționalizării. Aceștia oare nu pot fi fericiți? Am întâlnit astfel de oameni, și sincer, nu mi s-a părut că nefericirea ar fi o stare continuă în viața lor. Doar că pentru ei, fericirea are alte valențe. Am dedus că pentru fiecare individ în parte, fericirea cunoaște alte valori, nu știu dacă și alte intensități (poate pentru unii savoarea unei ciorbe de pește este sinonimă cu piatra filozofală și învățăturile Kabbalei). Însă în mod cert fericirea este personalizată. Și dacă este așa, nu mai putem vorbi despre o noțiune absolută. Doar dacă…dacă am putea considera mai multe categorii de fericire? Respectiv mai multe tipuri de fericiri profane, și un singur tip de fericire absolută? Aceasta din urmă ar căpăta un înțeles abstract, ca și adevărul absolut. Matematic, ea s-ar traduce prin simbolul plus infinit. Este ceva spre care tindem, dar pe care, prin natura noastră, nu îl putem atinge. Însă intervin diferențe legate de cultura, spiritul și conștiința fiecăruia, în funcție de acestea, individul putându-se personaliza printr-un tip aparte de fericire, diferit de al celorlalți. Așa cum nu există doi indivizi identici, așa nu ar exista nici două fericiri identice. La fel, vom putea considera că există o fericire izvorâtă din rău, fericirea celui rău, și o fericire izvorâtă din bine, fericirea celui bun. Așa însă cum nu există la un om răul absolut, și nici binele absolut, fericirea individului va oscila între aceste două extreme, în funcție de natura acestuia, fără a le putea atinge. Fericirea absolută ni se va înfățișa atunci într-o cu totul altă lumină. Dacă nu putem vorbi despre răul absolut, binele absolut, fericirea absolută, ca făcând parte din natura umană, rezultă logic că absolutul însuși, ca noțiune distinctă, nu face parte din natura umană. Omul nu este absolut prin definiție. Unde s-ar încadra fericirea absolută, între binele absolut și răul absolut? Dacă aș spune că undeva între ele, aș contrazice ce am afirmat mai sus. Ea se află atunci undeva deasupra lor, cel puțin în afara acestora. Se adeverește aici ce menționam la început, și anume că fericirea este o noțiune de sine stătătoare, ea neavând nici o legătură cu binele și răul, cu urâtul și frumosul. Vorbim aici despre fericirea absolută. Fericirea profană, fericirea pe care fiecare o poate resimți de-a lungul vieții, oscilează însă între bine și rău, așa cum spuneam. S-au conturat deja premisele enunțării primei teorii. În natura omului există fericire, dar una profană. În natura omului există și bine și rău, dar nici unul dintre aceștia nu este absolut. Admițând că omul caută fericirea în viață, spunem că el încearcă să se apropie de cea absolută, atât cât îi permite capacitatea spiritului său, în funcție de aceasta, el atingând diferite stadii de fericire. Omul caută așadar absolutul în viața în viața sa, absolut pe care nu îl va putea atinge niciodată. Fericirea absolută, este deci, starea abstracta pe care un om o va resimți, la atingerea absolutului. va urma |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate