Se zice ca nu exista asa ceva ca spirite sau stafii. Mie imi este foarte clar insa ca cei care zic asta n-au trecut prin ce-am trecut eu. Din totdeauna am fost destul de receptiva la chestiile astea, dar niciodata n-am crezut ca o sa mi se intample ceva care sa-mi dovedeasca ca totul e real.
Acum stand langa patul de spital al Ruxandrei si realizand ca au trecut exact 24 de ani de cand este in starea asta parca intamplariile care au dus aici au loc iara in fata ochilor mei, si data de 27 decembrie a inceput sa-si dezlantuie ororile. Aventura a inceput insa cu doua luni si jumatate inainte, la inceputul lui octombrie. Pe vremea aia eram inca in liceu, in cladirea aia blestemata care mi-a dat totusi viata.
Era ambitia oricarui elev sa incalce regulile liceului.Si una din aceste reguli era ca n-aveam voie in nici unul din poduri. Unu din cele doua, cel din turn, era destul de accesibil, usa spre el fiind de obicei deschisa shi intr-o zona retrasa. Cel de-al doilea insa, avea intrarea mai expusa, ceea ce o facea mai greu de abordat, si era tot timpul inchisa. Intr-o zi insa cand am urcat scarile impreuna cu niste colege am observat ca usa era deschisa, lucru care era cat se poate de ciudat. Pe moment nu I-am dat prea multa importanta acestui lucru crezand ca ingrijitorul o uitase deschisa. In ziua aceea n-am apucat sa vedem decat masa intinsa de praf shi o placuta pe care scria “SC Floramed S.A 8.10.1999”. In momentul acela am avut parte de al doilea soc, aceea era data din acea zi, cel putin ziua si luna, caci anul era 2002. Se putea foarte bine sa fi fost o coincidenta, dar era evident ca niste elevi de liceu nu puteau sa lase lucrurile asa si sa nu faca mare caz de la o simpla data. Ne-am hotarat sa ne intoarcem a doua zi pentru o cercetare amanuntita si sa cautam alte imformatii despre acea firma. Ghinionul nostru a fost ca atunci cand ne-am intors usa era inchisa, asa cum fusese in fiecare zi de cand venisem in liceu. Am verificat si firma, care s-a dovedit a fi de pompe funebre, dar fara sa gasim ceva deosebit. In acel moment totul parea sa aiba o explicatie logica si am realizat ca ‘aventura’ noastra se sfarsea inainte de a incepe.
Lucrurile nu aveau insa sa fie atat de simple…Dupa doua zile, cand am venit la liceu, am observat o masina de politie si mare zarva…Se parea ca cineva disparuse si elevilor li se cereau imformatii despre cand au vazut ultima oara persoana si unde. Dupa cateva minute de imbulzeala am aflat ca numele persoanei era Dan Ghioz, un coleg de clasa. Pe data de 8 octombrie se pare ca chiulise de la o ora si nu a mai aparut pana la sfarsitul zilei si,mai tarziu, nici acasa. Atunci ne-a trecut noua ideea geniala prin cap! Daca Dan fusese si el in pod si incuiat din greseala acolo? Ne-am gandit sa spunem politiei ce credeam. Ei s-au dus si l-au pus pe ingrijitor sa deschida usa de la podul cel mare. Acesta insa, uimit peste masura, a declarat ca nu mai are cheia de la pod de 3 ani si ca tot de atunci nimeni nu a mai fost in pod si usa a fost incuiata. Si io si Mana, Oana, Silvia si Ruxandra, care mai fusesera in pod cu mine am ramas cu gura cascata. Degeaba am incercat noi sa explicam ca usa a fost deschisa, cine sa ne mai creada, cata vreme nu era nici o cheie era imposibil sa fi fost deschisa…si totusi noi am fost acolo!Totul s-a terminat cu o lunga teorie despre imaginatie, despre mintirea politiei, care este un delict si cu cateva amenintari sa ne tinem gura si sa nu mai vorbim prostii. Dupa ce am ramas singure Silvia a pus intrebarea care imi statea si mie pe limba:’Cine a inebunit? Noi sau ei?’
In loc sa fim descuerajate de discursul politiei am fost cuprinse de un entuziasm frenetic si am inceput sa cautam peste tot orice ne-ar putea ajuta sa aflam misterul podului.Dupa ce am rasfoit un teanc interminabil de reviste ale liceului am gasit in sfarsit ceva interesant intr-un numar din octombrie 1999. Articolul era despre o profesoara de engleza care s-a indragostit de fiul directorului, care ii era elev. Tatal acestuia, cand a aflat, a concediat-o pe profesoara si I-a interzis sa mai intre in liceu sau sa-I mai vada fiul. La numai doua zile dupa intamplarea aceasta, pe 8 octombrie, profesoara s-a sinucis. Corpul ei a fost incinerat iar urna ei de cenusa a fost, conform ultimei ei dorinte, asezata in podul liceului, unde era locul secret de intalnire a celor doi indragostiti. Langa acest articol oficial mai era si un paragraf cu o legenda nascuta din zvonuri. Aceasta zicea ca intr-o zi dupa incinerarea fetei baiatul a venit in pod si plangea langa urna cu cenusa. Tatal lui l-a gasit, s-a infuriat si a rasturnat urna. Cenusa profesoarei s-a risipit atunci peste podea, facand-o sa para si mai prafuita. Dupa aceea tatal baiatului a incuiat podul si a distrus toate cheile. Se mai zicea ca din cenusa imprastiata s-a ridicat o umbra, stafia profesoarei…care a ramas sa bantuie podul liceului, inca plangand dupa iubirea ei pierduta, avand grija ca nici un om sa n-o descopere si avand voie sa iasa din podul ei numai pe data de 8 octombrie.
Aceasta legenda era cat se poate de ciudata, iar sfarsitul absolut absurd!Si cu toate astea…Cheile de la pod chiar fusesera distruse…Si pe data de 8 usa a fost deschisa! Nu puteam sa credem pur si simplu legenda…doar traiam intr-o societate cu logica si aveam capul pe umeri, dar in momentul acela nu aveam alte piste. Am mai verificat inca o data firma de pe placuta si se pare ca intradevar au executat o incinerare pe acea data a doamnei Angelica Popa, fosta profesoara in liceul Cantemir.
Trecusera deja doua luni de la disparitia lui Dan si politia nu avea nici cel mai mic indiciu in rezolvarea cazului.Cu toate ca Dan nu ne era chiar simpatic si sansele de a mai fi in viata erau minime…trebuia sa facem ceva, simteam intr-un fel ca era responsabilitatea noastra si ca daca nimeni nu avea sa ne creada am putea sa ne descurcam singure. Am mai incercat sa intram in pod dar usa era mereu inchisa si imposibil de descuiat cu traditionala agrafa. Ne-am hotarat ca nu putem sa renuntam, asa ca am fixat o data din perioada vacantei…cand liceul avea sa fie pustiu si ne vom putea revarsa nestingherite ura asupra usii din lemn, data de 27 decembrie.
O data cu terminarea semestrului totul s-a schimbat. Data de 27 decembrie parea brusc mult mai aproape. Eu si fetele aveam parca o intelegere. Vorbeam ore-n sir la telefon discutand, dar ocoleam acel subiect, stiam ca nu are rost sa facem fel de fel de presupuneri, era clar ce ne astepta in pod: necunoscutul. De-abia dupa sarbatorile de Craciun am reinviat subiectul care ne macina gandurile. Ne-am hotarat ca cel mai bine ar fi sa mergem noaptea, ca sa eliminam toate sansele de a fi prinse.
Mai repede decat am fi vrut, a sosit si momentul adevarului. Stateam toate cinci in fata usii inchise. Fiecare gandindu-se cum sa le spuna celorlalte ca nu mai vor sa intre. Se pare insa ca nici una dintre noi nu si-a gasit cuvintele, caci am inceput distrugerea usii, care a durat surprinzator de putin datorita vechimii lemnului. Ce am vazut acolo aproape ca m-a facut sa lesin. Dupa tipetele care se auzeau in spatele meu nu eram singura. A trebuit insa sa instauram repede linistea perturbata cu un moment inainte de tipete. Podeaua prafuita si plina de scanduri care o stiam disparuse. In loc de praf era un covor vechi, dar curat cu un model traditional, iar scandurile erau inlocuite de o mobila de sufragerie, veche si ea, cu fotolii mari si confortabile tapitate cu un material inflorat, oribil. Socul vederii camerei demodate nu se compara cu ce ne astepta. In mijlocul covorului era o oaie mare si neagra. Acum, cand imi amintesc, imi dau seama ca suna cat se poate de stupid si amuzant sa gasim o oaie, dar in situatia care era atunci a fost chiar sinistru. Ce naiba cauta o oaie neagra in podul unui liceu? Si de unde aparuse toata mobila aceea ciudata? Si, de parca totul nu era destul de macabru, pe unul din fotolile inflorate statea Dan. Parea foarte sanatos pentru cineva care fusese izolat pentru doua luni, dar cand ne-a vazut pe fata I-a aparut o expresie de teroare profunda si a sarit din fotoliu venind spre noi.
Ne tot spunea sa plecam, ca e periculos, ca ea nu trebuie sa ne gaseasca acolo. Era total incoerent si parea mai mult decat disperat, parea nebun. Lucrurile au luat o intorsatura ciudata cand l-am intrebat de unde vin mobila si oaia. Fara nici un fel de avertisment, groaza sa s-a transformat intr-un ras isteric. Si atunci am vazut-o. Era cu siguranta o stafie, dar era diferita de o imagine dintr-un film, sau de o descriere dintr-o carte de spiritism. Era o femeie inalta, care se puta vedea ca printr-un geam aburit si care plutea la nu mai mult de cinci centimetri de podea. Fetele au tipat iarasi undeva in spatele meu cand aratarea a aparut, lucru care a facut-o sa izbucneasca in plans. A fost cel mai ciudat moment din viata mea. Eram in podul liceului cu cinci oameni, o oaie si o stafie, care tipau cat se poate de tare. Primul instinct a fost sa fug, dar picioarele parca imi erau facute din vata si nu mai ascultau nici o comanda. Dupa ce s-a mai potolit vacarmul stafia ne-a intrebat ce cautam acolo, dar nici una din noi nu putea vorbi…cand, intr-un sfarsit, am auzit vocea Manei, venita parca din mormant: “Am venit dupa Dan”. Dupa ce am vazut ca spiritul profesoarei nu a reactionat in nici un fel am mai adaugat ca politia il cauta pe Dan peste tot si era doar o chestiune de timp pana ce vor veni sa il caute si acolo. Stafia s-a asezat pe un fotoliu, pastrand inca distanta de cativa centimetri, pe fata ei alburie se vedea acuma clar o tristete nemarginita. Nu mai stiam daca ce simteam fata de aceea fiinta era frica sau mila, compasiune. Mi-am luat inima in dinti si m-am apropiat de ea, atunci a inceput sa vorbeasca. Vocea ei era ca un ecou indepartat, mult mai sinistra decat infatisarea. Ne-a zis ca a fost foarte greu sa-l pastreze pe Dan acolo, ca s-a chinuit s-o aduca pe Maricica ca sa aiba hrana, ca o data ce-l vom lua pe Dan v-a ramane singura si ca noi nu stim nimic si nu avem nici un drept s-o judecam. Atunci scoase un tipat strident, uitandu-se undeva in spatele meu, ma uit si vad cum Ruxandra incerca sa-l faca pe Dan sa coboare din pod. Nu trecuse nici o secunda cand un scaun zbura in directia lor. Il rata pe Dan la cativa centimetri, dar Ruxandra a fost lovita din plin si ,pierzandu-si echilibrul, a alunecat in jos pe scari.
Situatia de panica se stabilise imediat sustinuta de tipetele disperate ale tuturor. Silvia si cu Oana au alergat pe scari s-o ajute, Mana statea cu o figura impietrita, nemaiputand nici sa tipe, io insa ma uitam fix in ochii umbrei plutitoare. Ne uitam una in ochii celailalte si atunci parea ca-mi citise gandurile caci a zis “Cheama salvarea, ma descurc eu…”In timp ce asteptam salvarea am observat ca stafia era mai trista ca niciodata. Era evident ca lasandu-ne sa chemam o salvare renunta-se la orice contact cu vreo fiinta umana pentru o perioada lunga de timp. Fiind induiosata de lacrimiile aburite si spre groaza celor de fata am promis ca ne vom intoarce sa o vizitam cat mai curand.
Dupa un timp Dan si-a revenit si nu-si mai aducea aminte nimic din cele doua luni in care fusese sechestrat in pod. Ranile Ruxandrei s-au dovedit mai grave decat credeam. Pentru ea ultimii ani au fost o cursa continua intre operatii si tratamente nereusite. Nu-mi venea sa cred…Imi pierdusem cea mai buna prietena ca sa salvez un viitor parazit al societatii. Pe de alta parte am avut parte de o aventura care nu o voi uita niciodata. Cu toate ca pretul a fost enorm si remuscarile m-au urmarit in toti acesti ani niciodata n-am regretat nimic.
Dar brusc gandurile mele sunt intrerupte de o voce din partea opusa a patului “E numai vina mea, nu-I asa?”Ridic privirea si vad cum stafia profesoarei se uita cu ochii tristi la Ruxandra, nu arata nici cu o zi mai batrana decat fusese in urma cu 24 de ani. Dupa aceea a apucat sa mai zica numai atata “Elibereaz-o” , inainte sa o vad cum dispare din privirile mele. S-a dus… Ce o fi vrut sa zica? Ridic din nou privirea, de data aceasta spre aparatul care scotea beepuri monotone si brusc realizez ce am de facut. Fara sa ma gandesc, actionand mai mult mecanic, am tras firele. Am mai stat in camera numai cat sa vad umbra Ruxandrei ridicandu-se spre tavan, soptindu-mi un “mersi” indepartat.
Ma indepartez incet de camera de spital a Ruxandrei, de unde se aude inca sunetul strident al aparatului, care anunta personalul medical ca Ruxandra murise. Murise… Si numai acum realizez cat de importanta fusese acea aventura pentru mine, si ca nici un pret nu era prea mare, atunci simtisem pentru singura oara in viata ca traiesc. Acuma stiu ca inainte de a muri, cand va trebuii sa-mi rezum viata la cateva propozitii, prima dintre ele va incepe cu “M-am nascut intr-o seara friguroasa de 27 decembrie..."