Scena I

Décor de un albastru neutru, patat de cercuri, nenumarate cercuri, groase, subtiri, mari, mici, departate, intersectate, colorate, intr-un amestec haotic. In mijlocul scenei, El, ingenuncheat, tinand in maini un cerc ; cercuri de sarma strabat scena dintr-o parte si din cealalta, fara oprire, cazand, rotindu-se ametitor, duruind vag si gol, indepartat.

El : eu singur am cladit si-am daramat, in numai sase zile, legile unui univers intreg. Dar cercul… cercul trebuie reinventat iar si iar, la nesfarsit. N-are capat. N-are inceput, nici sfarsit… ca un cuvant singur, ratacind fara noima, dar purtand intelesurile toate el singur. Sunt mult prea singur…
(se ridica, inaltand bratele cu care sustine cercul).
Eu sunt cercul acesta.
(cade in genunchi).
Si dupa mine tot eu…
(se ridica si incepe sa alerge in cerc, aplecat spre interior, cu bratele intinse in laturi).
…Cercul are adancime, iar sfera are pereti ! nu, eu nu cunosc pereti; adancimea mea e nesfarsita…
(se izbeste de un zid nevazut; cade si ramane intins in cruce).
Cata singuratate sa te descoperi inchis intr-o sfera pe care singur ai creat-o… e blestemul Celui ce creeaza sa nu poata iesi din opera sa fara sa fie manjit de sangele ei.
(scena se intuneca).

Scena II
Decorul s-a schimbat. Apare acum de un albastru intunecat, aproape negru, acoperit de patrate, dreptunghiuri, triunghiuri nenumarate, intr-o diversitata tipatoare de culori. Pe scena, din loc in loc, au aparut cuburi, paralelipipede, piramide. El este inca intins, in cruce.
El : voi cobori din lumea curba pentru a-mi spala neputinta in sangele mainilor mele.
(se ridica si incepe sa strabata spatiile dintre figurile colturoase, atingandu-le in treacat cu piciorul. Dupa o vreme incepe sa schiopateze. Se opreste langa o piramida miniaturala si incepe sa o mangaie).
Colțuri, colțuri pe care trupul acesta nou greu le îndură! pereți spinoși ai acestei lumi, sfârtecați-mă, eliberați-mă! Atât de jos…
(se ridică din nou. Lipindu-și picioarele, întinde brațele în cruce și privește în sus).
Nu pot să mor! De ce m-am părăsit? Unde sunt să mă pot implora, să mă pot desena în linii curbe? Prea muritoare sunt colțurile acestea și eu prea nemuritor ca să nu mor în mijlocul lor…
(îndurerat, lăsându-și capul să-I cadă pe umăr).
Să fie voia acelei părți din mine care mai poate să nască !
(scena se întunecă)
Scena III

Acelasi decor ca la inceput. El, intins pe spate, cu bratele in cruce, inconjurat de cercuri. Se ridica.
El : un cosmar e tot ce e concret. O inchisoare aspra, sfasietoare, colturoasa este trupul…
(incepe sa alerge in cerc, la fel ca in prima scena).

Gonesc pe un cerc de pe o sfera, intr-o sfera.

(se opreste si intinde mainile, ca si cum ar pipai un zid nevazut care ii sta inainte).

Cercul… cercul trebuie reinventat iar si iar, la nesfarsit. N-are capat. Eu n-am capat. Eu trebuie sa ma caut pe mine cat mai am timp. Sfera asta e din ce in ce mai mica.

(se chirceste ca si cum spatiul s-ar micsora, treptat, dar implacabil. Ghemuit,ia de pe jos un cerc).
Eu, singurul care mai poate crea deocamdata… si miile din mine… trebuie sa ma reinventez fara capat, fara contur. Ca pe o rana veche, vindecata de mult timp. Intr-un cu totul altfel de Cuvant. Eu, singurul care poate face sa fie, ma voi face sa fiu. Altfel. Mai rotund, ca o alinare. Acum am sa mor…


(scena se intuneca).

(Se lasa cortina).