O noapte adanca o invaluia, nu-i dadea pace. Nici stelele nu mai straluceau ca altadata. Stelele din departari era acoperite de un bloc masiv de nori negri, amenintatori. O ploaie rece cadea ritmic pe geamurile murdare de praf.
S-a foit nelinistita in asternut. I s-a parut pentru o clipa doar ca toate picaturile se scurgeau in sufletul ei, inghetandu-i-l, micsorandu-i-l. A avut senzatia foarte ciudata ca penduleaza intre doua puncte fixe. Era agatata de un fir subtire, foarte firav de undeva de sus (de coltul lunii, probabil). Ea devenise doar un lucru imaterial, fara dimensiuni si totusi simtea ca se va sparge in mii si mii de bucati marunte daca se va prabusi in vidul de sub ea. Era incapabila sa se opuna miscarii care o purta pe rand spre fiecare dintre puncte. Cele doua puncte ramaneau in aceeasi pozitie, desi parea ca se departeaza continuu. Intr-un final, a simtit cum firul care se desprinsese a aruncat-o in gol. Cadea cu o viteza uimitor de mica, schimba lumile destul de repede, dar, de fapt, fiecare trecere o marca, ii lua ceva. Si toate astea le privea chiar ea dintr-un colt uitat de Cofetar.
S-a trezit cu broboane de sudoare pe frunte si i s-a facut frig. Ieri noapte, langa ea era Andrei. O linistea, vorbindu-i in soapte ii alungau incet visele rele. Niciodata nu-si mai mai amintea dimineata ce-i spunea pentru ca de fiecare data adormea repede si profund. Dar acum ...
S-a ridicat anevoie din pat, si-a pus un halat si a mers pe balcon. A observat fericita ca afara ningea linistit. Dintotdeuna iubise zapada si atingerea suava a fulgilor i-a placut atat de mult incat a ramas cu mana intinsa peste balustrada. S-a gandit pentru o clipa doar sa iasa in curtea interioara a casei, dar probabil ca ar fi vazut-o proprietareasa si nu vroia sa-i lase impresia ca si-a pierdut mintile. A simtit mai mult decat a vazut cum proprietareasa a ridicat ieri perdeaua de la geam si l-a vazut pe Andrei plecand. Sigur credea ca a lasat-o din vina ei. Amintirea lui cu cele doua valize cafenii in mana, urcandu-se in taxi, a facut-o sa simta frigul patrunzator de afara. S-a intors imediat in dormitor, pe jumatate amortita de frig. A inchis atenta usa de la balcon s-a trantit in pat, si-a poruncit sa adoarma si intr-un final a reusit.
Cand s-a trezit de dimineata, a auzit intai cum ploua. Putea sa ghiceasca cum arata strada. Ici si colo se aflau mici insule de zapada mai mult murdara decat curata. Pe jos era o mociorla dezgustatoare, vantul batea puternic in rafale si probabil temperatura era destul de scazuta. A sunat la laborator sa spuna ca nu vine. La telefon a raspuns fiinta aia insurportabila care reusea in fiecare secunda sa o scoata din sarite. Maria, caci asa o chema pe secretara, a intrebat ostentativ, fals ingrijorata: ”Ce ai patit, Lorelei?”. Lorelei i-a raspuns usor iritata de tonul ei teatral ca are o viroza ingrozitare, ca nu a putut sa doarma toata noaptea si ca o doare cumplit in capul pieptului. Nici nu stia de ce ii spune atatea lucruri aparent personale Mariei. De obicei, nu stia cum sa scape mai repede de flecareala ei absurda. Lorelei se considera o persoana ocupata si nu-si acorda timp pentru discutii fara finalitate. Maria i-a raspuns suspicioasa ca spera sa se insanatoseasca repede. A adaugat, vrand sa lase impresia ca i-a scapat ca ii parea rau ca Lorelei s-a despartit de Andrei si si-a cerut apoi mii de scuze care erau, de fapt, mii de impunsaturi subtile. Lorelei i-a raspuns enervata ca e doar viata ei si i-a inchis telefonul.
Asa, deci, aflasera toti. Simtea cum se revolta, ghicindu-le compatimirea din privirile duioase, bucuria rautacioasa zugravita prin grimasa de dispret de pe buzele lor subtiri. Cat de fericiti trebuia sa fie acum la gandul ca ea sufera. Dar Andrei era doar problema ei si, de altfel, nici nu-i pasa de el; in fond, el a plecat, nu l-a fortat nimeni. Lorelei si-a luat seama imediat: s-a gandit sa sune din nou la birou ca sa-si justifce iesirea. Dar trecusera deja cateva minute bune si nu ar fi facut decat sa atraga atentia si mai mult.
S-a lasat sa cada din nou in pat, s-a intins pe spate, s-a acoperit cu o patura moale si calduroasa. Privea fix la tavanul alb, sperand ca astfel sa-si goleasca mintea de ganduri si sa opresca bataile nebunesti ale inimii. Nu a ajuns decat la concluzia ca daca ramane in casa o sa innebuneasca de-a binelea. Intretimp, i se facuse foame s-a imbracat si a plecat. A coborat scarile incet, a salutat-o pe proprietareasa si s-a indreptat spre statie. A strabatut strada, a luat-o apoi la dreapta, a mai mers putin pe bulevard si s-a oprit in statie. Nu a mai vazut nimic, nu a mai inteles nimic pentru ca o senzatie ciudata o stapanea. I se parea ca ceva e diferit, ca toata lumea se schimbase si doar ea ramasese aceeasi. Avea impresia ca pasii ei prudenti pe caldaram rasunau distinct, ca pamantul vibra altfel; parca sufletul ei era alcatuit din elemente diferite fata de cele din care era constituite sufletele celorlalti. Astepta demult in statie cand a venit o masina plina. Nu s-a urcat in ea, desi era inghetata pana la piele. A reusit sa scape din paralizia ei ciudata abia cand a mai venit una. S-a urcat in masina si s-a asezat la geam. Vedea agitatia din jur, auzea zgomotul produs de vocile oamenilor, simtea mirosul de ars din aer, dar totusi ceva era schimbat. Timpul trecea altfel dintr-o odata, secundele erau plasmuite diferit, minutele se desfasurau anevoie. A hotarat brusc sa coboare la prima.
S-a regasit in Piata Mare. Cineva striga ceva la ea, dar nu a auzit nimic. Mergea pe un drum cunoscut fara sa se opreasca macar pentru o clipa. A luat-o la dreapta pe langa cinematograf, a mai mers inca putin si a ajuns la un bistro. A intrat si s-a asezat ca de obicei la masa din colt. O chelnerita a venit imediat. Lorelei a salutat-o absenta. Chelnerita o cunoastea si ceva i s-a parut straniu in privirea lui Lorelai.
Lorelei era efectiv pierduta intr-o cautare muta. De abia cum isi dadea seama cat de mult ii lipsea Andrei. El devenise cu timpul al ei, reprezenta o parte din viata ei zilnica, din lumea ei, din universul ei rastrans. Nu-si putea concepe existenta fara el. Chelnerita i-a adus mancarea calda, i-a turnat in pahar. Lorelei l-a baut si apoi si-a mai turnat unul; simtea nevoia sa-si limpezeeasca gandurile incalcite de surpriza abandonului.
S-a intors din nou cu gandul la Andrei. Oare il iubise iubise vreodata? Nu, nu il iubise. Tinea la el asa cum tinea la mobila, tacamuri sau carti. Tinea la el doar pentru ca se obisnuise prea mult cu el, cu mirosul de vara de pe hainele lui, cu gustul de pe buzele lui. Nu stia daca se va putea intoarce diseara inr-un apartament gol, pustiit de voci, de emotii sau de insufletire. Nu credea ca poate sa mai traiasca singura dupa ce timp de patru ani a depins in totalitate de altcineva. Si totusi daca Andrei s-ar intoarce ...
Deodata, un alt gand i s-a ivit in minte. Oare iubise pe cineva pana acum? In general, nu ii placea sa se implice prea mult intr-o relatie sentimentala. I se parea ca trebuie sa cedeze o parte din sufletul sau de fiecare data si ii era frica ca va ramane fara nimic curand. Si totusi, daca iubise intr-adevar pe cineva, atunci ala a fost Radu. Da, Radu si nimeni altceva.
Radu... Si-a amintit cum l-a cunoscut pe Radu. Era cam acum cinci ani cand o prietena a sunat-o foarte devreme pentru a-i cere o favoare. A acceptat la insistentele Rominei sa iasa in aceeasi seara la teatru cu un fost coleg de facultate al ei. Romina nu putea ajunge si ca sa nu-l dezamageasca pe Radu care cumparase deja biletele i-a promis ca o roaga pe o prietena sa mearga la teatru cu el. Lorelei nu regretat niciodata mai apoi ca a cedat la staruintele Rominei. Biletele erau pentru o piesa de Molière, dar Lorelei nu a auzit sau inteles nimic din piesa. Cei doi au vorbit si au ras pe tot parcursul piesei si totusi daca cineva ar fi incercat sa le atraga atentia nu ar fi putut. In ochii celorlalati ei doi erau departe, intr-un univers doar al lor. Radu o cucerise cu desavarsire cu farmecul lui si de altfel avea o infatisare atat de placuta. Nu au mai vorbit niciodata de atunci, dar nu a incetat sa se gandeasca la el. Putea oricand sa simta mirosul de portocale care il invaluia usor si sa alunece in profunzimile ochilor lui negri.
Lorelei a cerut nota, a platit si a plecat spre casa. Deodata nu mai simtea nimic pentru ca plutea efectiv de incantare. Si-a aranjat apartamentul, a aruncat toate pozele pe care le avea cu Andrei, a schimbat yala si a facut ordine printre hartii.
Seara tarziu, a sunat la laborator sa anunte ca si-a revenit si ca vine a doua zi. A cerut sa vorbeasca cu seful ei ca sa-i spuna despre ideile noi ce i-au venit in minte in legatura cu proiectul la care lucra. Seful, de obicei scurt si acru cu ea, nu a incetat sa-si arate incantarea fata de cele propuse de Lorelei si i-a promis ca ii va acorda o marire de salariu. Lorelei a cerut apoi sa vorbesca cu Maria pentru a-i cere sa caute niste fise experimentale care ii trebuiau a doua zi. Era atata prospetime in vocea lui Lorelei incat de data aceasta Maria s-a enervat si i-a inchis telefonul.
Peste o ora, Lorelei se uita la „Pe aripile vantului” in timp ce lucra cu lingurita intr-un borcan cu nuca si gem de gutui cand a sunat telefonul. A spus printre hohote de ras: „Da, Lorelei Florea la telefon.”. De la celalalt capat al firului, o voce a intrebat curioasa, naiv: „De ce razi, mai?”. Lorelei a simtit cum un fior ii strabate corpul si nu stia ce se intampla cu ea. A raspuns cu un tremur imperceptibil in voce, pastrand acelasi ton sagalnic: „Arunca Scarlett cu o vaza in Rhett”. Cealalta voce a spus ironic, usor filosofic: „Uite o soarta de care ma simt si eu demn, o soarta pe deplin justificata... Radu Jianu la telefon. Ce zici, frumoaso, mergem maine la o piesa de Molière?... ”
Rasete si un oftat de usurare la celalalt capat...


7 noiembrie 2002