De fiecare data cind vine toamna cu lumina ei tamiioasa, cu zilele ce se scurteaza sistematic si cu scolarii misunind pe strazi, se intimpla ca ma apuca visarea subita si necontrolata. Ca acum, de exemplu. Ma macina de la o vreme multe intrebari, care mai de care mai filozoafe si mai de neexplicat, una insa imi zgindare cel mai tare gelatina ce mi-a mai ramas in cap, pe post de creier: ce este iubirea? Probabil ati si pufnit in ris la citirea ultra banalei intrebari...Eu nu ma las intimidata si continui: intrebarea asta mi-am pus-o firesc din frageda pruncie si mi-am raspuns la fel de firesc in limitele gindirii mele de atunci.
Pe cind aveam vreo 5-6 ani credeam ca iubirea inseamna sa imparti punga de pufuleti cu ciocolata cu vecinul de la etajul 3, care in ciuda faptului ca ma tragea de codite ori de cite ori avea prilejul, nu ma puteam supara pe el... ca imi placeau gropitele din obrajii lui bucalati. Asa gindeam atunci, si cred ca aveam dreptate.
Au mai trecut niste toamne peste mine si gindirea s-a ajustat un pic. Nu cu mult insa. Pe la 10 ani am inceput sa vad mai bine diferentele intre sexe: baietii erau mai rai si batausi, rar te intelegeai cu ei. Atunci credeam ca dragostea este cind un baiat alege sa faca echipa cu tine pentru un joc banal, gen "Flori, fete sau baieti, artisti sau cintareti". Asa simteam atunci si iarasi, cred ca aveam dreptate.
Cum nimic nu este static in universul nostru entropic si anotimpurile se perinda pe la usile caselor noastre, cele citeva toamne adaugate de-acum in buletinul meu (vezi, doamne, aveam 14 ani!) mi-au mai imbogatit gindirea cu niste idei despre dragoste. Vazusem eu bine ca baietii au o atractie instinctiva pentru unele fete si viceversa. Nu-mi puteam explica de ce numai pentru anumite persoane se intimpla sa ai golul acela in stomac si roseata subita in obraji. Atunci am crezut ca e ceva mistic, o chemare nevazuta care te face sa vrei sa il iei de mina pe cel drag si sa fugi cu el departe, printre blocuri, pina la cofetaria din capatul strazii, unde stiam ca gasesc savarine cu frisca (zimbesc auto-ironic: pe vremea aia nu stiam ce intrebuintari profane poate avea frisca:)) Am mincat si prajitura, ne-am lins pe degete reciproc, dupa care ne-am intors cuminti in fata blocului, cu un sentiment ascuns de vinovatie: ne iubeam. Si nu greseam deloc gindind asa despre iubire.
Nu stiu cind si nu stiu cum, din fetita zglobie cu codite de odinioara, iata-ma domnisoara majora, inalta si subtire, plina de poezie in suflet...poezie daruita cu pasiune celui care imi furase zilele si somnul noptilor. Simteam ca ma topesc pina-n dinti numai cind ii pronuntam numele. Visam sa il ating cu palma pe frunte, sa-l dezmierd, sa-l acopar de sarutari cind doarme, sa-l fac rege peste regatul meu. Si ca si celelalte dati, visul despre iubire s-a implinit si a fost adevarat. L-am crezut unic si irepetabil. Visul de la 20 ani. Nu m-am inselat. Atunci.
Intre timp toamnele au inceput sa vina si sa plece mai repede ca de obicei, iernile sa-si faca simtita prezenta tot mai viu. De ce nu mai simteam la fel? Astazi, la citiva ani dupa inseuarea visului numit "iubire" si calarirea lui in galop, ma uit in oglinda si vad aceeasi adolescenta cu poezia in coltul gurii, intrebindu-se sincer: "da, ce e iubirea?"... Cine mi-a luat visele si ce a facut cu ele? Nu cumva le-am pierdut prin noianul de frunze uscate ale prea multor toamne? Nu cumva...??
Ei, da...Parca...Poate...Cine mai stie?


p.s - Eclesiastul: "Oh, desertaciunea desertaciunilor...totul este Desertaciune!"