5

Aflase, din ziare, că exact de 1 aprilie forțele de poliție ale Moldovei intraseră în Tighina, vechea cetate a lui Ștefan, pentru a lichida separatiștii transnistreni, iar, ziua următoare, Duma de Stat a Rusiei s-a întâlnit, fără presă ori altfel de observatori. Apoi, printr-un comunicat, a invitat beligeranții la negocieri, a făcut un apel pentru încetarea focului, a fixat și alte mize false, menite toate a da rușilor responsabilitate și auto-ritate asupra acelui conflict. Prin această modalitate de a pune problema, doar i se sugera intervenția, fără un ordin precis, care ar fi putut deveni, vreodată, incriminator. În schimb, după eficienta și des verificata istoric tactică rusească, Armatei a XIV-a i se dădea voie să se interpună în acest conflict. Astfel, lumea politică internațională era mai mult decât rezervată, având față de Rusia numai politețuri, dar fără a înceta să-i pândească prăbușirea, iar România nu avea cum să protesteze, împotriva unui U.R.S.S. muribund, printr-un om pregătit de Partidul Comunist chiar la Moscova, plasat ulterior de către serviciile secrete rusești în fruntea unor evenimente anti-comuniste, liberale, democratice, din Europa de Est, în cum-păna anului 1989…
În ceea ce privește conflictul transnistrean, se legitima totul retroactiv, respectiva forță militară fiind, oricum, de la început, protagonistă. O șmecherie pe cât de simplă și de ieftină, pe atât de eficientă când nu există vigilență! În același timp, Evgheni Șaposnikov, comandant suprem al forțelor arma-te unificate ale C. S. I., printr-o telegramă trimisă la Chișinău, își exprima îngrijorarea față de escaladarea conflictului… își mai anunța speranța în faptul că se vor face eforturi comune în vederea preîntâmpinării implicării Armatei a XIV-a pe teri-toriul Republicii Moldova, ea fiind deja implicată de câtva timp. Cinism absolut! Toate acestea se întâmplau după ce chiar conducerea armatei dăduse un ultimatum Republicii Moldova, acestui simulacru de formațiune statală, cu o denumire penibilă și ridicolă în același timp, o denumire care atentează la istoria românilor și care, totodată, mimează afirmarea unei identității, ridicând fragmentul deasupra întregului, negând, în acest mod, propriu-zis o identitate românească... Tot ce se desfășura la Chișinău era diversiune rusească. Moldovenii erau ținuți în șah, prin comunicate care se susțineau unele pe altele pe alocuri, dar se și contraziceau între ele, într-o ceață continuă, de parcă ceața naturală în care bâjbâiau moldovenii nu ar fi fost deja de ajuns. „Starea excepțională”, introdusă de către Mircea Snegur, trebuia să dea poporului senzația rezistenței și că șeful statului aparține cu adevărat statului, că nu face parte dintr-un proiect potrivnic, că luptă împotriva forțelor inamice, că nu a fost deja de acord cu ruperea Moldovei. Dacă Mircea Snegur ar fi fost considerat de către marea masă trădător, condiție și context îndeajuns de favorabile pentru acest lucru, trădător doar prin simplul fapt că nu își apără țara nici măcar atunci când sunt pierderi teritoriale, gravitatea maximă, ar fi existat riscul să fie schimbat, în urma unui deficit de popularitate, printr-un simplu vot, rămas necontrolat. Nu, Snegur trebuia să își pozeze atitudinea împotriva Rusiei, dar, în realitate, continua să fie omul lor. Altfel, nu i s-ar mai fi permis de mult timp funcția de președinte. Bucureștiul nu avea cum să fie foarte departe de acest joc. Totul era o parte dintr-o piesă de teatru în care se aplauda cu sânge pe palme!...
În același ziar, doi reporteri ai cotidianului Adevărul cereau ajutor României. Unul dintre combatanții intervievați spusese că și Moldova are tehnică militară, din ceea ce rămă-sese de la sovietici, dar conducerea de la Chișinău nu dorește să o implice în luptă de teamă că luptătorii moldoveni să nu se întoarcă și s-o folosească împotriva ei…, atunci când vor termina cu luptătorii cazaci. Părea ceva interesant acolo. Se mai spunea că, la intrarea în orașul Tighina, cele două posturi inamice de comandă erau la 400 de metri distanță unul de altul și nu era nici unul distrus… Altă ciudățenie militară! Iar Mircea Snegur, cu pretextul că vrea să le protejeze viețile, interzisese accesul ziariștilor la Nistru, nimeni nu era lăsat liber pentru a-și putea da seama de simulacru. Nici o informație de la locul faptei, cu excepția unor secvențe, care mai destindeau din încordare și mai rezolvau din curiozitate. Războiul, ca eve-niment spontan, trebuia să fie numai ceea ce doreau unii să pară. Toate aceste lucruri îl făceau pe Marin Petreanu să creadă că miza era mare, poate prea mare ca să mai poată cineva interveni! Þările Europei nu păreau a dori să se implice în vreun fel, nu reacționau la ultimele zbateri ale imperiului inamic, la fel ca la instaurarea comunismului în România, atunci când lașitatea noastră a fost complementară cu indiferența politică a Europei. Ideea fatalității i-a împăcat pe toți, în cazul în care ar fi suferit de vreo neliniște. Deși… Din nou, această permisivitate trebuia să însemne ceva, nu dorea nimeni să se implice politic! Cum avea el să afle ceea ce se întâmpla în realitate, cum să-și însușească un înțeles al altui joc la care erau supuși românii?
Poate că acest neam este condus numai de către conducătorii care sunt capabili să-l trădeze.
Urma un alt sfârșit de săptămână. Lucrurile, pe care le înțelegea, îl munceau. Își dorea să fi fost construit așa cum sunt alții, să poată uita degrabă, să nu dea importanță faptelor care nu țineau neapărat de el, să poată ocoli urâtul, întristarea...
Înțelegea că, pentru români, timpul în care trăiau era văzut ca un mare animal carnivor și atunci ei se ascundeau. Trăiau ascunși de propria importanță istorică.